Nicușor Dan vrea să implice serviciile de informații în lupta cu evaziunea fiscală. Dar cine mai controlează SRI-ul când SRI-ul controlează tot?
Ideea că SRI ar putea gestiona combaterea evaziunii fiscale pare soluția rapidă. Însă poate fi începutul securitizării fiscalității, al lipsei de transaprență și al dislocării controlului civil.
E timpul să vorbim despre lucrurile serioase pe care președintele Nicușor Dan are responsabilitatea să le gestioneze și să le rezolve. Deunăzi a apărut informația că luna asta va avea loc prima ședință a CSAT sub administrația prezidențială Dan, în cadrul căreia urmează ca marea evaziune fiscală să fie inclusă printre amenințările la adresa siguranței naționale menționate în Strategia Națională de Apărare.
Azi dimineață, președintele Dan a vorbit despre problema mare legată de deficit pe care o are România, confirmând că e nevoie ca inclusiv serviciile să se preocupe de problema marii evaziuni fiscale. El a mai precizat că se discută zilele astea dacă este nevoie ca Strategia Națională de Apărare a țării (SNAp) să fie modificată în acest sens.
Ei bine, dacă SNAp ar fi modificată, evaziunea fiscală ar fi încă un alt domeniu unde ar trebui să repari problemele cu politici publice, care ajunge să fie considerat „problemă de siguranță națională”. Și România are deja o listă lungă de astfel de domenii declarate urgențe de securitate, de la educație, sănătate, cultură și corupție, la patrimoniu, digitalizare și până la climă.
Strict practic, o astfel de măsură, dacă va fi luată, e clar o reacție la realitatea fiscală care apasă zilnic pe puterea de cumpărare a românilor și pe capacitatea statului de a mai oferi pensii și salarii.
După cum știm cu toții, România are un deficit bugetar excesiv care scapă de sub control (de mai avem să ni-l tatuăm pe frunte) un ANAF care este incapabil să colecteze venituri suficiente la bugetul de stat și se confruntă și cu presiuni europene tot mai dure din partea Comisiei pentru a-și rezolva problemele fiscale.
Dovada că Agenția Națională de Administrare Fiscală băltește în incompetență e faptul că România se plasează pe ultimul loc în UE în clasamentul eficienței colectării TVA. Mai concret spus, avem un GAP de TVA de peste 30%, ceea ce înseamnă că o treime din taxa pe valoare adăugată care ar fi trebuit colectată nu a ajuns la bugetul de stat. Iar asta înseamnă, în bani, peste 10 miliarde de euro. Comparativ, media gap-ului de TVA în UE e de sub 10%.
Dacă vă întrebați care sunt principalele cauze ale acestei enorme incapacități de colectare, ei bine, printre ele se numără fraudele de tip carusel, slăbiciunile administrative ale ANAF și digitalizarea insuficientă sau făcută prost a sistemelor fiscale.
Prin urmare, prieteni, suntem rău de tot în rahat. Aproape că ne înecăm în el, iar viitorul guvern (negociat în aceste zile), care va fi girat de președintele Nicușor Dan, va avea nevoie de bani.
Iar aruncarea acestei teme în spațiul public (de implicare a serviciilor de informații în lupta împotriva evaziunii fiscale) indică faptul că există o parte din cei care negociază acum guvernul cu Nicușor Dan, care nu au curajul să facă reforme fiscale reale. Așa că aleg să împingă către președinte soluția rapidă de a băga evaziunea fiscală sub drapelul securității naționale.
Neoficial, decizia asta, care va fi luată de Nicușor Dan, e mai mult decât o simplă formulare birocratică într-un document pe care apoi Parlamentul României ar urma să-l adopte. E un gest care ne arată cum gândim statul și în următorii ani: ca pe o structură de forță care trebuie să intervină cu CSAT, SRI și Strategia de Apărare peste tot unde administrația civilă eșuează.
Iar dacă ne uităm și la teorii, că e bine să mai consultăm și gânditorii din când în când, atunci când pierdem busola, teoria securitizării (care aparține Școlii de gândire de la Copenhaga) spune că a securitiza un domeniu înseamnă a-l declara „amenințare existențială” pentru stat, societate sau un grup de referință, astfel încât să poți justifica măsuri excepționale. Practic, scoți acel domeniu din zona normală a dezbaterii politice și a politicilor publice clasice ca să poți să-l manevrezi mai eficient.
E justificabilă o astfel de măsură? Argumente există și pro, dar și contra. O astfel de măsură poate fi justificată în situații de urgență reală, când problemele nu mai pot fi abordate eficient doar prin politici clasice. Și aici cel mai recent exemplu e pandemia COVID-19. Dar se pot lua astfel de măsuri și în situații de atacuri cibernetice, război hibrid sau convențional.
Așa că, odată băgat acest domeniu sub noua sa încadrare, poți atrage resurse, atenție instituțională și prioritate națională asupra sa. Și cam asta se încearcă acum cu evaziunea fiscală. Dar să nu ne ascundem după deget, căci există și riscuri, dar mai ales derapaje la o astfel de măsură.
Iar cei care nu vorbesc de ele, deși le cunosc, ar trebui să vină și să indice și faptul că securitizarea evaziunii fiscale duce la mai puțină transparență în acest domeniu, mai puțin control civil și mai multe măsuri de forță.
Mai mult, o astfel de măsură transformă cetățeanul în suspect sau chiar doar obiect al securității și îl deposedează de a mai fi partener în soluție, căci problemele nu mai sunt rezolvate prin politici publice coerente, ci prin alocarea de puteri excepționale unor instituții de securitate.
Pentru cine e pasionat de subiect, să știți că discuția despre securitizare e un subiect dezbătut de mai multe decenii. Iar în anii ‘90, când politologul danez Ole Wæver a formulat conceptul, el se referea la faptul că o problemă devine o chestiune de securitate atunci când un lider politic o definește ca atare, cere măsuri excepționale și convinge publicul și/sau instituțiile să accepte această interpretare.
Cu alte cuvinte, nu pericolul în sine e definitoriu, ci discursul care îl ambalează ca „amenințare existențială”. Și asta vedem că a început să facă azi noul președinte al României cu evaziunea fiscală.
Ce urmează? Nu știm și e greu de anticipat, căci complicate sunt măsurile pe care va trebui să le ia un guvern girat de un președinte care nu are în spate un partid, ci doar un val popular care știm cu toții că se va diminua după câteva luni, odată ce trece doza de emoție care a alimentat victoria din 18 mai.
Scurt pe doi, includerea marii evaziuni fiscale printre amenințările la adresa siguranței naționale e o recunoaștere a eșecului de combatere a problemei, care ține de mai mulți factori, precum lipsa digitalizării ANAF, nepedepsirea marilor evazioniști, haosul din Codul Fiscal și un ANAF politizat și construit pe complicități cu anumite grupuri de interese sau infracționale.
Să ne aducem aminte că nu mai departe de acum o săptămână, un inspector ANAF a fost prins că primea mită 3.000 de euro de la o femeie de afaceri.
Deci, în loc să reparăm statul, preferăm să rezolvăm toate problemele lui intervenind prin forță. Așa se ajunge la transferarea problemei de la Ministerul de Finanțe către SRI. De ce? Pentru că e mai ușor să spui „pericol de securitate națională” decât să recunoști că ai un stat incapabil să-și administreze veniturile, taxele și problemele fiscale.
Iar asta se cheamă guvernare prin excepție. Și exact asta critica politologul danez Ole Wæver în anii ‘90: faptul că, odată securitizată o problemă (în cazul nostru evaziunea fiscală), ea iese din zona dezbaterii normale și devine imună la contestare.
Așa ajungem la situația în care cine nu e de acord devine aproape suspect, iar cine întreabă „Hei, ce face SRI în mod direct cu ANAF privind combaterea evaziunii?” riscă să fie acuzat că „subminează interesul național”.
Iar ca jurnalist, mi se pare că o astfel de măsură devine și un motiv să ignori transparența, controlul parlamentar (care știm că e o bătaie de joc când vine vorba de Servicii), presa și mai ales cetățeanul.
Nicușor Dan e președintele pe care l-a votat mai ales România aia urbană, educată și cu așteptări mari de reformă reală și democrație funcțională. Și mă aștept de la el să își dea seama că o astfel de măsură, dacă nu e încadrată corect și nu e făcută cum trebuie, riscă să pervertească sensul Strategiei Naționale de Apărare, aceast devenind în final doar un aspirator care absoarbe toate neputințele guvernului.
Oricât de mare ar fi valul de simpatie pentru președintele Dan și oricât de apăsați ar fi ochelarii de cal pe care îi au unii acum pe cap, ar trebui să ne întrebăm cu toții cât de sănătos e ca în fața fiecărui eșec instituțional ce ține de guvernare civilă să chemăm CSAT-ul să ne repare problemele.
Deja instituțiile românești, că sunt civile sau de securitate, trec printr-o enormă criză de încredere. Iar în tot acest context complicat, România are nevoie de un președinte care să reconstruiască încrederea în aceste instituții, nu care să le dea ocazia să ocolească transparența prin securitizare.
Știu, unii or să-mi spună că avem o situație excepțională și trebuie să rezolvăm cumva problema. Corect, dar măsura în care o facem va crea un precedent la care se va reveni peste ani. De aceea trebuie să înțelegem că evaziunea fiscală se combate cu transparență, digitalizare, lege aplicată egal, controlae desfășurate corect și cu curaj administrativ, nu cu protocoale între ANAF și SRI.
Și, da, e ușor să spui, într-o strategie de apărare, că evaziunea fiscală subminează stabilitatea economică a statului. Și nu-i greșit. Dar ce faci când, în numele acestei idei aparent corecte, deschizi ușa unui jucător ca SRI, care nu dă socoteală publicului, nu e transparent și nu e ales de nimeni?
Ce faci când, în loc de ANAF (cu toate păcatele sale), controlează fiscul un serviciu secret care, în mentalul colectiv, are mai multe firme decât controale?
Și acum ajungem la întrebarea de 1.000 de puncte: dacă SRI va fi implicat în mod activ în gestionarea evaziunii fiscale, cine va verifica dacă nu cumva acționează discreționar? Cine îl va opri să ofere protecție foștilor sau actualilor colaboratori, rezerviști sau cei care fac parte din rețele paralele de afaceri?
Să o spunem direct, pe șleau, cum se zice la mine la Giurgiu: SRI nu mai este, de mult, perceput ca un simplu serviciu de informații. E perceput, în parte justificat, în parte mitizat, ca un actor economic cu interese, rețele și protejați. Iar cazuri precum cele de la Microsoft, EADS, Romgaz sau licitații IT în care au fost implicate firmele SIVECO, UTI și Teamnet sunt de notorietate în acest sens. Pentru cine nu știe, Google vă stă la dispoziție.
Ce sau cine ne garantează că, într-o țară în care cei numiți „băieții deștepți” au făcut bani din energie, IT și fonduri europene sub ochii (sau cu sprijinul tacit) al SRI, nu vor face la fel și din combaterea evaziunii fiscale?
Dacă evaziunea devine o problemă de securitate națională, iar SRI primește mandat să o monitorizeze sau să o gestioneze, cine decide ce cazuri sunt prioritare? Cine se uită peste umărul lor? Cine verifică dacă nu cumva micii evazioniști sunt vânați pentru cifre, iar marii hoți sunt protejați pentru conexiuni?
Da, ANAF e disfuncțional, greoi, clientelar, dar încă supus controlului civil. Presa îl poate critica, parlamentarii pot cere audieri, cetățenii pot da în judecată inspectorii. Există transparență, oricât de relativă ar fi ea.
SRI, în schimb, e acoperit de umbre, protocoale secrete și tăcere instituțională. Nu face conferințe de presă. N-are mecanisme publice reale de control, în afară de un simulacru de comisie parlamentară care funcționează doar când sistemul o lasă. Nu are nici măcar un șef civil.
Președintele Nicușor Dan are o mare provocare în față, odată ce va implica serviciile de informații în lupta împotriva evaziunii fiscale. Va trebui să caute să creeze un răspuns la întrebarea: Cine controlează SRI-ul când SRI-ul începe să controleze tot?
Și nu trebuie să fii conspiraționist să îți pui toate aceste întrebări, cum mi le-am pus eu. E suficient să fii lucid și să crezi încă în separarea puterilor în stat și în principiile democratice pe care încă stă sprijinită țara asta, dincolo de toate problemele sale.
Pai sa le implice si sa le treca pe pensie prin contributivitate la 60 de ani!
Situatia este foarte grava. Hotia este foarte mare iar hotii si interpusii lor conduc. Si atunci ce faci ? Cum te lupti cu ei? Problema pe care multi din noi nu o intelegem este ca aceasta lupta va fi( nu pe viata si pe moarte sper) dar cu siguranta va fi pe bani multi(cat de multi? vezi gaura fiscala !), pe putere si influenta multa.Nicusor incearca sa-si fac aliati insitutiile, pentru ca nu gaseste parteneri suficienti in partide si politicieni. Societatea deschisa si civila ar fi un partener suficient de puternic sa poata sustine acest efort? Poate ca da la nivelul opiniei publice dar cam atat. La fel, societatea civila nu ancheteaza, nu face dosare si nu judeca(decat moral) infractiunile.La noi nivelul infractional este enorm si nu il realizam de la distanta cu adevarat.