PNL și ultima lui rezervă de credibilitate. De ce rezistă Ilie Bolojan?
Pentru că, pentru prima dată după foarte mult timp, PNL simte că liderul său îi e și locomotivă electorală. Bolojan nu e acum politicianul care obține legitimitate politică datorită PNL-ului. Dimpotrivă, partidul împrumută din credibilitatea lui publică. Iar ăsta e un lucru rar în politica românească. Și tocmai de aceea Bolojan este atât de greu de îndepărtat.
Să nu uităm că PNL e un partid obișnuit să supraviețuiască prin alianțe contra naturii (a se vedea cazul USL), calcule politice cinice, conjuncturile patronate de Palatul Cotroceni (a se vedea coaliția lui Nicu și Marcel) și repoziționările de ultim moment care să satisfacă interesele electorale ale baroniadei galbene.
Realitatea pe care cum mulți liberali vor să o ignore, dar și pe care unii dintre fanii mai noi ai partidului, fani care acum aruncă cu like-uri spre PNL datorită lui Bolojan, e că Partidul Național Liberal „urmaș al brătienilor” a trăit multă vreme politic DOAR din contexte favorabile și extrem de toxice pentru structura sa internă, cea care crează nucleul puterii politice a unui partid.
PNL-ul a călărit anumite valori sociale (cum ar fi cel împotriva lui Liviu Dragnea), a profitat de erori ale adversarilor politici de context (cum a fost cearta cu USR din 2021), a fost ajutat de candidați conjuncturali antipatici publicului sau slabi (cum a fost candidatul Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2014 și candidatul Viorica Dăncilă la alegerile prezidențiale din 2019) și a profitat de construcții politice făcute în jurul altora și de rețele lor teritoriale (aici cu siguranță trebuie să ne amintim fuziunea cu PDL-ul lui Vasile Blaga, Emil Boc, Raluca Turcan, Gheorghe Flutur, Lucian Bode și Gheorghe Falcă). Ei sunt liderii PDL din 2014 care au rămas importanți în partid și azi.
Deci PNL-ul, cel puțin în ultimul deceniu, nu a putut spune: „ăsta e omul nostru, mergem cu el până la capăt și putem câștiga pentru că a demonstrat lucruri și oamenii au încredere în el că face treabă bună”. Până la Ilie Bolojan, care nu călărește un val deja existent, ci el însuși a produs valul de susținere pe care îl are.
Evident, există un asterisc în toată călătoria politică din ultimul deceniu a PNL prin viețile noastre, pe care îl invoc acum ca să nu fiu acuzat de liberali că uit lucruri.
În 2019, PNL a avut un moment de glorie la alegerile europarlamentare. A terminat atunci pe primul loc și a simțit, pentru prima dată în istoria politică postdecembristă, gustul unei victorii clare împotriva PSD.
Dar victoria aia nu a fost o victorie dată de un lider, chiar dacă câteva procente câștigate atunci de liberali pot fi atribuite eurodeputatului Rareș Bogdan, pe vremea principalul realizator de talk show politic de prime-time.
Era vocea care de la tribuna Realității TV se lupta retoric cu PSD-ul lui Liviu Dragnea, ajutat însă de o rețea cu mare infleunță în statul român denumită generic „GRUPUL DE LA CLUJ”. Ludovic Orban a simțit oportunitatea, l-a atras în partid și l-a propulsat drept locomotivă electorală. Dar Rareș Bogdan nu demonstrase nimic din punct de vedere politic. Era doar o vedetă cunoscută de tot electoratul anti-PSD.
Intrarea lui Rareș Bogdan în PNL, în primăvara lui 2019, a contat enorm ca spectacol politic, a dat energie campaniei liberalilor împotriva lui Dragnea și a ajutat la o mobilizare importantă care în final a culminat cu locul 1 pentru PNL la alegerile din 26 mai 2019.
Dar nu un candidat, oricât de vedetă ar fi fost el, a făcut ca liberalii să câștige, ci contextul, care era aproape perfect atunci pentru PNL. Să ne aducem aminte că Liviu Dragnea devenise simbolul negativ absolut al politicii românești, PSD era perceput de o mare parte din electorat ca partidul care atacă justiția, avusesem cu o vară înainte 10 August, înainte avusesem protestele OUG 13, doi premieri PSD schimbați la ordinul sforarului de la Teleorman, marioneta Viorica Dăncilă conducea la nivel de imagine echipa de la Palatul Victoria, rețelele de propagandă ale PSD intensificau o retorică suveranistă, iar țara arăta ca dracu în plan extern, mai ales la Bruxelles.
Iohannis, patronul spiritual al PNL la acea vreme, era văzut drept principalul luptător cu PSD-ul lui Dragnea. Așa îl percepea și Bruxelles-ul pentru că așa vindea el povestea acolo. Și Bruxelles-ul îl credea, pentru că alternativa la povestea lui Iohannis era cea spusă de Dragnea, care era mult prea apropiată de cea a lui Viktor Orban.
După ce Dragnea a intrat la închisoare, a doua zi după ce PNL a câștigat alegerile europene, PSD-ul s-a repoziționat. A scăpat de un tătuc și a început să negocieze cu Klaus Iohannis, deși în fața camerelor ostilitatea politică era în continuare mimată foarte bine.
Negocierea asta a dus la o competiție electorală pentru Palatul Cotroceni pe care Iohannis a câștigat-o fără emoție din poziția de candidat al PNL pentru al doilea mandat. De ce? Păi pentru că PSD-ul i-a pus pe tavă un candidat incapabil să-l bată, pe Viorica Dăncilă, marioneta lui Liviu Dragnea.
PNL-ul își atribuie și acea victorie ca un succes electoral, dar el a fost generat nu pentru că liderul său era foarte capabil, ci pentru că el negociase cu PSD un deal bun pentru succesul său electoral.
Prețul? A venit în al doilea mandat al lui Iohannis prin patronajul coaliției Ciucă-Ciolacu și întreținerea rețelelor de sinecuri, influență și putere în zona bugetului public.
Klaus Iohannis mai poartă statistic o victorie electorală pentru PNL, cea din 2014. Dar nici atunci nu a fost votat Klaus Iohannis pentru cine era el ca om politic, ci pentru că a fost candidatul potrivit într-un moment în care Victor Ponta concentra o opoziție masivă din partea societății, mai ales după turul 1 al alegerilor prezidențiale (cozile la votare din diaspora, să ne aducem aminte).
Votul ăla venea și după epoca USL, iar turul al doilea al prezidențialelor din 16 noiembrie 2014 s-a transformat la propriu într-un referendum anti-Ponta. Pe care Klaus Iohannis l-a câștigat. PNL-ul zice că a fost victoria lor, dar să ne aducem aminte că a fost și victoria PDL-ului, căci Klaus Iohannis, chiar dacă provenea din PNL, a candidat sub umbrela ACL (Alianța Creștin Liberală).
Asta era o alianță politică și în același timp electorală formată special de PNL și PDL ca un prim pas oficial către fuziunea totală. PDL-ul a venit în combinație cu o rețea locală disciplinată, care a ajutat mult la victorie și apoi la crearea PNL-ului din următorii ani, care s-a luptat cu Dragnea și a ajuns să fie ceea ce e azi, partidul care e neîncetat la guvernare de 7 ani.
Na, reamintesc istoria pentru cei care au uitat-o sau ignorau contextul la acea vreme.
Klaus Iohannis a fost considerat la vremea lui, când a fost adus de la Sibiu la București de Eduard Hellvig și Crin Antonescu, o locomotivă de încredere publică pentru PNL, însă el nu a reușit să construiască ulterior, în jurul PNL, o identitate politică solidă, coerentă și capabilă să ducă partidul dincolo de reușitele politice bazate pe conjuncturi.
PNL a câștigat Palatul Cotroceni în 2014 și în 2019, dar nu a devenit automat partidul dominant al politicii românești. PSD-ul și-a păstrat acest statut până când AUR a devenit anul acesta făcătorul și desfăcătorul de majorități parlamentare pe legi și pe moțiuni.
Deci, de când PNL a fuzionat cu PDL, partidul nu a câștigat vreun meci electoral pentru că reușise să devină, organic, un partid admirat. A câștigat fie pentru că PSD devenise, pentru un electorat larg, adversarul existențial, fie pentru că apoi s-a coalizat pe sub masă cu PSD, fie pentru că apoi a candidat pe liste comune cu PSD la alegerile comasate din 9 iunie 2024.
Ca să fie clar pentru toată lumea, victoriile din ultimul deceniu ale PNL nu au venit prin seducție. Oamenii nu au descoperit brusc liberalismul românesc și nu s-au îndrăgostit de organizarea internă a PNL. De ce? Pentru că PNL nu mai avea un proiect doctrinar coerent după atâtea conjuncturi politice care i-au diluat din identitatea ideologică și publică. Oamenii au votat, în bună măsură, împotriva lui Dragnea și împotriva PSD. Iar PNL a fost beneficiarul politic al acelei furii.
2020 e anul repoziționării politice a PNL sub Klaus Iohannis, o repoziționare care are ecou și azi în partid (gruparea Thuma, Pauliuc, Veștea, Predoiu). Impulsionat de victoria la prezidențiale și de căderea guvernului Dăncilă, fostul președinte al României și al liberalilor împinge partidul în logica la care apelaseră alți doi președinți ai României, Iliescu și Băsescu, adică dictate de la Cotroceni pentru actul de guvernare de la Palatul Victoria.
Din poziția de partid aflat la guvernare, liberalii au câștigat alegerile locale din 27 septembrie 2020, amânate din luna iunie din cauza pandemiei de COVID-19, alegeri la care l-au susținut pe Nicușor Dan pentru primăria generală a Bucureștiului. Fără sprijinul PNL, care a atras apoi și un sprijin din partea Alianței USR-PLUS, Nicușor Dan nu ar fi reușit să obțină atunci victoria împotriva Gabrielei Firea din poziția de candidat independent.
Însă guvernarea în plină pandemie le-a erodat imaginea liberalilor, mai ales după această victorie, iar trei luni mai târziu, pe 6 decembrie 2020, PSD reușește să se impună și să obțină locul 1 la alegerile parlamentare.
Cu toate astea, Klaus Iohannis desemnează un premier de la PNL, pe Florin Cîțu, și împinge jocul politic spre formarea coaliției PNL-USR-UDMR. PSD, deși cu cele mai multe mandate câștigate în noul Parlament, rămâne în opoziție pentru încă era atunci în recul și își lingea rănile.
După instalarea guvernului Cîțu, în 23 decembrie 2020, a început lupta internă în PNL, o luptă cum e și cea de azi. Cîțu era premier, dar premierul impus de președinte, însă Ludovic Orban conducea partidul și Camera Deputaților.
La început a existat o tensiune între cei doi, apoi războiul a devenit tot mai evident, pentru că Florin Cîțu guverna prin dictatele Palatului Cotroceni. PNL a început să piardă din credibilitatea câștigată în era Dragnea prin luptele interne și prin modul confuz de guvernare, dar mai ales prin schimbarea de lideri, care a început să se facă fix ca pe vremea lui Dragnea.
Dintr-o dată, oamenii au văzut la PNL fix același mecanism de control pe care îl exercita Liviu Dragnea în PSD.
Dacă ne uităm la istoria politică a PNL-ului dodoloț, cel de după fuzionarea cu PDL, toți liderii partidului, de la Alina Gorghiu, Raluca Turcan și până la Ludovic Orban, Florin Cîțu și Nicolae Ciucă au fost, fiecare în felul său, mai degrabă produse politice ale unor împrejurări de moment decât figuri ce au avut capacitatea să fixeze direcția partidului.
Unii au administrat momente dificile, cum a fost cazul lui Orban, alții au fost împinși în față de puterea prezidențială a lui Klaus Iohannis, cum au fost cazurile lui Ciucă și Cîțu. Dar niciunul dintre acești lideri nu a avut capacitatea să tragă partidul după el și să transforme PNL într-un partid care să spună convingător: „intrăm cu omul nostru în alegeri și câștigăm pe mâna lui”.
Asta până la Bolojan. Aici se vede diferența de leadership. Bolojan nu pare să fie liderul creat de context, ci liderul care se impune împotriva contextului.
Mai clar spus, Bolojan se bucură de o încredere publică mai mare decât a partidului, chiar dacă a luat măsuri dure și nepopulare ca premier, adică exact genul de măsuri care, în mod normal, erodează imaginea unui politician.
Însă Bolojan a vorbit de la tribuna Guvernului și despre risipă, despre privilegii, despre aparatul de stat căpușat și ineficient, despre problemele din administrație, despre necesitatea unei discipline bugetare și despre nevoia de a se adopta reforme care dor în primă fază și care sunt necesare de luat după dezmățul guvernărilor populiste care au pregătit (și acum știm cât de populist au pregătit) anul electoral 2024.
Semnalele de alarmă trase de Bolojan ca prim-ministru au venit cu încărcătura unui om care își crease deja profilul de lider politic local care demonstrase rezultate la Oradea și Bihor. Prin urmare, când a început să se exprime sincer în fața unui electorat obișnuit cu promisiuni reciclate și fuga decidenților de responsabilitate, Bolojan doar și-a consolidat credibilitatea.
Asta îl face atipic și atât de rezistent azi în fața asaltului PSD și în fața ostilității pe care o poartă împotriva sa președintele Nicușor Dan.
De ce nu a fost pedepsit Bolojan de electorat, chiar dacă a luat decizii tăioase și care au afectat mai mult categoriile cele mai defavorizate de oameni și mediul privat și foarte puțin spre deloc pe bugetari?
Pentru că oamenii au simțit la el ceva ce nu mai simțeau de mult: coerență între discurs și acțiune.
Poți să fii de acord sau nu cu măsurile lui, poți să le consideri prea dure, prea rapide sau insuficient explicate (și să recunoaștem că la partea de comunicare nu stă deloc bine Bolojan), dar e greu să-l acuzi că joacă doar teatru politic. Iar impresia de seriozitate pe care a generat-o în spațiul public i-a crescut capitalul electoral.
Și PNL simte acest lucru. Și îl simte instinctiv, chiar dacă nu toți liberalii formulează așa. Pentru prima dată după mulți ani, partidul are în față un lider care nu are nevoie să fie acoperit de partid, ci poate acoperi el partidul.
Bolojan e pentru PNL un lider a cărui cotă de încredere depășește istoria recentă a partidului și produce tensiune în organizații. Sunt multe a căror lideri sunt anti-Bolojan, deși o parte din parlamentarii PNL care aparțin de acele filiale din teritoriu sunt pro-Bolojan. Giurgiu, spre exemplu.
Bolojan e în acest moment o adevărată locomotivă electorală, cum PNL nu a mai avut, pentru că are capacitatea să tragă în sus un partid obosit, compromis de alianța cu PSD de care cu greu se poate curăța acum și lipsit ani la rând de direcție.
De aia e Ilie Bolojan atât de greu de executat politic în interiorul PNL. Pentru că acum jocul nu mai depinde doar de bătălia între taberele politice, ci e concentrat și pe instinctul de supraviețuire al partidului.
Am vorbit cu mulți liberali din conducere, din teritoriu și din eșaloanele inferioare ale partidului în ultimele zile și mulți dintre ei mi-au spus că înțeleg că dacă îl pierd pe Bolojan, pierd probabil ultima carte serioasă pe care o mai au pentru a se prezenta în fața electoratului ca partid al reformei, al administrației eficiente și al seriozității politice în 2028.
Bolojan e ultima rezervă de credibilitate a PNL, chiar dacă, să nu ne facem iluzii, nu e un politician perfect. Cei care-l susțin acum sunt conștienți că partidul poate supraviețui politic pe termen mediu și lung doar dacă se agață de credibilitatea sa, chit că nu le place personajul.
În același timp, am observat din discuțiile cu liberalii că există și mulți membri PNL care caută din nou conjunctura câștigătoare pe termen scurt pentru că nu sunt siguri că mai prind vreun loc eligibil pe vreo listă în 2028.
Genul ăsta de liberali se uită tot spre cum să se poziționeze ca să rămână la putere, cu cine să facă majoritate, ce compromisuri acceptă, ce funcții, ce rețea protejează și cât de mult intră în horă cu PSD și din nou la vedere. Pentru ei, Bolojan nu este o șansă, ci o problemă.
Concret, Bolojan obligă partidul să aleagă între putere pe termen scurt și credibilitate pe termen lung, adică acces la resurse și reconstrucție politică.
Unii liberali simt că, pentru prima dată în cariera lor politică, au de câștigat dacă stau lângă un lider credibil, nu dacă fug spre cea mai nouă conjunctură politică favorabilă. Alții, dimpotrivă, simt că un lider ca Bolojan le strică mecanismul prin care au supraviețuit ani la rând la vârful partidului, adică negocierea permanentă a poziției, indiferent de direcția politică.
Vasile Blaga le-a spus aseară liberalilor în ședință că PDL-ul de pe vremea lui (adică ăla patronat de Traian Băsescu și condus de el, Boc, Udrea, videanu sau personaje ca Ioan Oltean) avea disciplină și un centru de comandă politic foarte clar.
Blaga a ținut să amintească că era un partid construit pentru luptă, cu oameni care știau să piardă, să câștige, să se replieze și să execute o linie politică. Poziția sa a fost o replică pentru cei care au pledat pentru susținerea lui Adrian Veștea, un premier desemnat peste capul partidului de președintele Nicușor Dan.
Blaga probabil nu a vrut să-și amintească de momentul în care Boc era premierul care guverna prin dictatele lui Traian Băsescu. Însă unde are dreptate e la partea cu disciplina. PDL-ul știa cine îi e liderul (Traian Băsescu) și acționa după cum spunea acesta.
PNL, în schimb, a fost mult timp un partid cu mult prea mulți electroni liberi, care își căutau propriul interes și nu își legitimau cu totul liderul pentru că el nu avea puterea să se impună. Iar Iohannis nu a fost un lider, ci un tătuc.
Bolojan e azi pentru PNL, cu imaginea omului care face ordine, fix ce era Băsescu pentru PDL, cu imaginea omului care se luptă cu corupția la țepe în Piața Universității.
De aceea, lupta din jurul lui Bolojan nu cred că ține cont numai de viitorul liberalilor, ci ține cont și de felul în care un partid uzat de guvernare și compromisuri se raportează la propria salvare.
Dacă PNL îl tratează pe Bolojan ca pe un obstacol, ei bine, atunci riscă să arate că preferă din nou combinația în locul reconstrucției.
Dar dacă actuala conducere a PNL continuă să strângă rândurile în jurul lui Bolojan și îl protejează, riscă să intre într-o zonă de conflict cu toate rețelele interne din teritoriu care s-au obișnuit cu politica fără costuri.
Însă tocmai aici este miza. Bolojan nu e deloc un personaj comod, adică liderul care împarte liniște tuturor, ci e un personaj care îi obligă pe liberali să răspundă la o întrebare de 1.000 de puncte: vrem să câștigăm prin credibilitate sau doar să mai prindem o conjunctură favorabilă propriului scaun?
Deci, să ne înțelegem, Bolojan rezistă nu pentru că îl iubesc PNL-iștii, ci pentru că mulți dintre cei care ar vrea să-l dea jos înțeleg, totuși, că nu au ceva mai bun de pus în loc. Așa că bagă capul în poză și îl susțin.
Ce trebuie noi să avem în vedere când ne uităm fără emoție la scena politică e că în mijlocul jocului politic, când săbiile s-au scos din teacă, lipsa alternativei e uneori cea mai puternică formă de putere. Iar Ilie Bolojan e azi greu de mișcat nu pentru că PNL e un partid unit (dimpotrivă), ci pentru că PNL e un partid care, după mult timp, simte că are în sfârșit o șansă să nu mai trăiască doar din conjuncturi politice și că poate să-și decidă singur destinul și direcția.