Poza de moment în politica românească: Războiul dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan + iluzia Cotroceniului că se pot câștiga toate bătăliile deodată
Președintele Nicușor Dan își dorește un guvern mai maleabil, pe care să-l poată controla politic de la Palatul Cotroceni sau asupra căruia să exercite influență și tutelă politică. Aproape toți președinții României, cu excepția lui Emil Constantinescu, au făcut asta după 90 în anumite momente ale mandatelor lor. Iliescu cu Văcăroiu, Băsescu cu Boc, Iohannis cu Orban, Cîțu, Ciucă și Ciolacu, iar acum Nicușor Dan vrea și el să exercite o influență mai mare asupra Palatului Victoria.
Oricât ne-am minți cu teoria despre de democrație, politica într-o democrație are două componente. Una vizibilă, care ține de retorica care aburește electoratul și îi suprasolicită stimulii emoționali într-o direcția sau alta, și una foarte puțin vizibilă, care ține de cum se împarte și se exercită puterea la modul practic. Acolo se desfășoară practic jocul.
Sursele politice indică faptul că varianta guvernului Tomac a apărut ca o soluție de avarie după ce scenariul inițial creat în jurul demiterii guvernului Bolojan nu a mers până la capăt. Iar scenariul inițial era simplu în logica lui și presupunea căderea rapidă a lui Ilie Bolojan din fruntea PNL, refacerea unei majorități PNL, PSD, UDMR și USR și instalarea unui nou guvern care să nu mai fie controlat de aripa Bolojan din PNL. Numai că rezistența lui Bolojan în PNL a fost mai mare decât anticipaseră cei care s-au bazat pe acest plan.
Colegul Cristian Andrei de la Hotnews a detaliat foarte bine lucrurile într-o analiză foarte bine documentată în teren.
Guvernul Tomac are legitimitate prezidențială, momentan doar asta, nu însă și sprijin parlamentar concret pe perioadă mai lungă chiar dacă să zicem că va trece eventual de votul de învestitură.
Iar președintele a vrut să-l prezinte public drept o soluție de criză, independentă de partide. Numai că partidele nu sunt naive. PSD a văzut imediat spațiul de influență, liberalii nu sunt nici ei idioți și au simțit pericolul de a fi scoși cu totul din joc, la pachet cu USR, iar UDMR-ul așteaptă, în buna lor tradiție, să vadă cine câștigă ca apoi să-i bată câștigătorului la ușă pentru a guverna împreună.
Dacă Nicușor Dan voia cu adevărat să salveze Guvernul Bolojan, avea instrumente politice să încerce să o facă. Și nu mă refer aici la instrumente dure denumite generic în folclorul românesc drept „băsisme”, adică presiuni, șantaje, dosare, telefoane date la cine trebuie trebuie și interceptate de cine trebuie și negocieri ca în westernurile moderne ale lui Tarantino, cu pistolul pe masă.
Instrumentele astea nu sunt legitime într-o democrație normală, însă ele există în toate democrațiile lumii, din nefericire pentru democrație.
Ce trebuie spus foarte clare e că un președinte care chiar vrea să țină în viață un guvern își consumă capital politic pentru el. Iese public, spune că îl susține pe premier (eu însumi l-am întrebat asta public în conferință de presă și m-a trimis la plimbare cu un răspuns în care a transferat responsabilitatea la Parlament), pune presiune pe partide și construiește costuri pentru cei care vor să-l dea jos.
Președintele Nicușor Dan nu a făcut însă asta. A rămas „mediator”, așa cum s-a autodeclarat, poziție care i-a permis PSD-ului să lovească. Iar PSD i-a făcut, până la un punct, treaba lui Nicușor Dan: l-a scos pe Bolojan de la Palatul Victoria.
Numai că aici se termină partea ușoară. PSD l-a ajutat pe Nicușor Dan să scape de Bolojan, dar nu i-a făcut cadou și soluția. Din contră.
PSD vrea acum să fie la guvernare din opoziție. Adică, mai clar spus, vrea oameni în guvern, dar nu miniștri politici asumați și vrea să aibă și influență administrativă, dar nu și o răspundere publică concretă.
Grindeanu și PSD vor să fie oprite toate măsurile de austeritate care le lovesc propriul electorat și mai ales rețelele de influență și putere, însă își doresc să nu fie indicați public drept partidul care blochează stabilizarea fiscală. De aceea au anunțat că sprijină la vot guvernul Tomac.
Pe scurt, PSD vrea să conducă prin interpuși și să critice de pe margine exact guvernul pe care îl ține în viață. Asta e forma perfectă de guvernare pentru un partid mare care nu vrea să plătească nota politică a unei crize la baza căreia a stat.
PNL și USR au înțeles acest joc, dar reacția lor nu îl vizează neapărat pe Eugen Tomac, ci e una creată mai mult împotriva președintelui. Mai ales în PNL, rana e evidentă, căci liberalii văd în Nicușor Dan omul care putea să îl apere pe Bolojan și n-a făcut-o, preferând în schimb să joace rolul mediatorului constituțional, deși, politic, rezultatul a fost eliminarea premierului lor.
PNL e deranjat că acum i se cere să voteze un guvern tehnocrat în jurul unui om al președintelui, după ce propriul lor premier a fost lăsat să cadă. De aici vine radicalizarea liberalilor împotriva soluției de guvernului tehnocrat condus de Eugen Tomac.
Există însă o problemă pentru liberali, de care nu vor să discute public, dar pe care încep să o șoptească tot mai mult în discuții private. PNL îl susține public pe Bolojan pentru că, instituțional și politic, nu prea are cum să facă altfel. Plus că valul de simpatie pentru Bolojan aduce capital politic spre liberali, iar aceștia nu vor să piardă trendul pe care îl călăresc.
Totuși, unii liberali nu se feresc să vorbească pe la colțuri despre faptul că nu vor să stea prea mult în opoziție. Da, pot poza public în partid solidar cu Bolojan, dar acces la resurse, rețele, ministere, companii și bani pentru baronii galbeni și primarii care joacă un rol important în sprijinul listelor de partid în alegeri.
Opoziția e bună în discurs, dar e greu de dus când ai un partid obișnuit să trăiască în jurul guvernării. Asta e ceea ce cred mulți dintre liberali (nu știu însă dacă majoritatea sau o minoritate anti-Bolojan).
În tot acest context, Eugen Tomac e un premier desemnat care trebuie să câștige timp, să testeze raporturile de putere și, eventual, să creeze presiune asupra liberalilor (din nou vă recomand textul lui Cristian Andrei de pe Hotnews).
Scurt pe doi, miza reală nu este doar dacă trece sau nu trece acest guvern. Miza e ce se întâmplă cu Bolojan în PNL în următoarele săptămâni sau luni.
Planul pare să fie unul de uzură, creat pe ideea că vom avea un guvern de tranziție până la următorul guvern politic, care să țină țara în funcțiune câteva luni și, în același timp, să lase PNL să fiarbă intern fără ACCES LA RESURSE.
Deci, dacă guvernul Tomac trece, câștigă timp pentru Cotroceni și pentru PSD. Dacă nu trece, eșecul poate fi folosit de Nicușor Dan pentru a spune că partidele nu au fost responsabile și că trebuie încercată o altă formulă.
Iar aici apare scenariul cel mai interesant, pe care îl indică jurnalistul Cristian Andrei și pe care l-am auzit și eu din două surse politice în ultimele trei zile.
Dacă guvernul Tomac nu trece, președintele poate să iasă public și să desemneze un premier dinspre PNL. Și sunt câteva nume care au fost rostogolite în spațiul public în ultima perioadă.
O astfel de mutare ar tulbura apele în PNL. De ce? Păi pentru că ar obliga partidul să aleagă între loialitatea față de Bolojan și revenirea la guvernare.
Cu alte cuvinte, dacă nu îl poți învinge direct pe Bolojan, îl izolezi prin tentația puterii oferită propriului partid.
Dacă se adeverește acest scenariu, pariul meu e că liberalii îl vor sacrifica pe Ilie Bolojan. Însă va fi cu sânge politic pe pereți, pentru că Bolojan nu va ceda fără lupă (nu-i stă în fire), iar rețeaua de voci publice care îl susține pe premierul demis va trebui să intre în tranșee cu partidul pe care în ultimele luni l-a susținut.
PSD pare, din acest unghi, mult mai relaxat decât lasă să se vadă public. În discuțiile private, social-democrații nu vor în ruptul capului o opoziție reală. Nu vor să stea pe margine și să privească cum un guvern pe care nu îl controlează împarte resursele și decide direcția administrativă a țării.
PSD vrea să controleze, de facto, chiar dacă nu controlează formal. Adică vrea voturi date condiționat în Parlament pe anumite legi, oameni compatibili cu interesele lor în ministere și companiile de stat, influență în ceea ce privește banii împărțiți către administrațiile locale și capacitatea de a se delimita public atunci când vin măsurile grele.
Relația dintre PSD și Nicușor Dan este, în acest context, mai pragmatică decât pare. Dinspre Cotroceni se conturează ideea că președintele menajează PSD nu pentru că îl iubește din punct de vedere politic (nu cred sincer că Nicușor Dan are simpatii pentru social-democrați), ci pentru că îl consideră un rău necesar în competiția cu AUR și cu zona așa-zis suveranistă.
Pentru Nicușor Dan, PSD a fost, de când a ajuns președinte, partenerul mult mai maleabil la dialog. Șiret, dar mult mai diplomat decât PNL-ul condus de Bolojan. Asta-i realitatea de la care a plecat tot conflictul dintre președinte și premierul demis Ilie Bolojan.
Care a fost marea problemă a lui Ilie Bolojan?
Rigiditatea. Ea a fost vândută public drept verticalitate administrativă. Și, până la un punct, chiar a fost.
Numai că în politica mare de la București, mai ales într-o criză, verticalitatea fără finețe devine rapid handicap. Bolojan, să ne aducem aminte, a intrat în guvern cu reflexul omului care taie, ordonează și impune. Doar că statul nu e Consiliul Județean Bihor sau primăria Oradea, iar guvernarea nu se face doar cu pixul roșu pe cheltuieli.
Să ne înțelegem, măsurile de austeritate trebuiau luate după dezastrul politico-fiscal generat de guvernările Ciucă-Ciolacu patronate de Klaus Iohannis.
Însă, dincolo de politica austerității, Ilie Bolojan trebuia să demonstreze capacitate de negociere, iar deciziile sale trebuiau să țină cont de nuanțe. Adică premierul demis trebuia să înțeleagă unde trebuie să împingă și unde trebuie să lase spațiu de manevră.
Nu s-a concentrat pe detaliile astea și ele l-au erodat. Iar din partener dificil, Bolojan a început să fie perceput la Palatul Cotroceni ca un obstacol instituțional pentru un președinte care avea nevoie de consens, nu de încă un front deschis.
Cel mai elocvent exemplu al acestui blocaj a fost momentul Doicești. Potrivit surselor politice, felul în care a lansat tema în spațiul public Ilie Bolojan l-a iritat profund pe președintele Nicușor Dan.
De ce? Păi pentru că e un dosar cu miză strategică și care ține de parteneriatul strategic cu SUA. Cei care spun că e e vorba de rețeaua MAGA nu știu ce vorbesc. Proiectul reactoarelor modulare mici e bipartizan, a fost susținut public inclusiv de administrația Biden, iar el e cumva un proiect de tip tribut pe care trebuie să-l plătim pentru ca americanii să ne acorede interes.
Acordul ăsta e negociat din start prost pentru statul romn și aici Bolojan trebuie să se uite în curtea PNL, căci sunt niște oameni care cunosc bine speța, cum ar fi fostul ministru al Energiei, liberalul Virgil Popescu, în mandatul căruia a fost parafat și semnat acordul comercial dintre Nuclearelectrica și NuScale Power.
Ideea de bază e că Bolojan a tratat subiectul Doicești cu aceeași lipsă de atenție la nuanțe și fără acțiune. Cum? Păi a pus întrebări dure, CHIAR FOARTE LEGITIME, dar a făcut-o într-un fel care a produs tensiuni inutile. Iar în politica de stat există momente în care ai dreptate pe fond, dar pierzi jocul pentru că nu înțelegi forma, contextul și sensibilitatea dosarului.
Surse din secotrul energetic românesc mi-au spus că fostul premier a greșit fundamental nu pentru că a pus sub semnul întrebării proiectul, ci pentru că s-a oprit la jumătatea drumului. A criticat, dar nu a mers până la capăt. Nu a spus public numele fraților Mureșan, cei asociați în culise cu Nova Power & Gas. Nu s-a uitat serios spre propria tabără liberală, care a girat politic acest parteneriat. Și, cel mai important, nu a trimis Corpul de Control la Nuclearelectrica pentru a verifica, instituțional, suspiciunile ridicate în jurul proiectului. Cu alte cuvinte, a produs zgomot politic, dar nu a livrat o acțiune administrativă pe măsura zgomotului.
Cât despre legătura lui Nicușor Dan cu PSD, președintele crede că dacă împinge PSD complet în opoziție, acesta va fi înghițit de AUR. De aceea președintele vrea în sinea lui un partid mare pe stânga (PSD) și unul mare pe dreapta (PNL). (știu sigur ce vorbesc pentru că am primit confirmarea asta din mai multe surse în mai multe rânduri în ultimul an).
Președintele vrea însă ca ambele partide să nu emită pretenții de a impune politici și decizii peste capul Palatului Cotroceni.
Iar aici cred că intenția nu vine neapărat de la Nicușor Dan. Cred că vine din jurul sistemului informal de putere care stă la baza puterii prezidențiale în România.
Fiecare președinte care a ajuns la Palatul Cotroceni cumva a fost birefuit că mai devreme sau mai târziu va trebui să semnaleze că el dă ora exactă. Iar ora o fixează, fie mai de dimineață, fie mai după-amiază sau seara târziu, în funcție de capacitatea pe care o are să joace politic. Înțelegeți metafora, bănuesc.
Președintele Nicușor Dan a ales o oră de dimineață a mandatului său. Adică să arate din start că este cel care setează jocul, nu premierul sau partidele. Și a făcut asta pentru că a simțit că Ilie Bolojan este un om politic capabil să adopte decizii și direcții ale țării peste capul său.
Strategia lui Nicușor Dan are însă un cost uriaș. De ce? Păi președintele riscă să devină captiv între PSD și propriul electorat reformist.
Pe de o parte, are nevoie de PSD ca să evite creșterea AUR și să construiască o majoritate care să dea un guvern. Pe de altă parte, fiecare pas făcut spre PSD alimentează suspiciunea PNL și USR că intențiile președintelui, precum cele de acum cu propunerea de instalare a guvernului Tomac, nu sunt soluții neutre, ci negociate „în complicitate” cu PSD.
Ce însă cred că nu a calculat cel mai bine președintele e costul ambiguității, care se plătește destul de usturător în politică, mai ales atunci când nu ai un partid în spate, iar încrederea publică e pe trend descendent.
Soluția, paradoxal, este ca Nicușor Dan să renunțe la ambiguitate. Dacă guvernul Tomac este un guvern prezidențial, atunci să-l asume ca un guvern prezidențial de criză, cu mandat limitat, obiective clare și răspundere publică directă.
Varianta păguboasă pentru toată lumea e ca acest guvern să rămână în starea de acum, în caz că trece de votul de învestitură: adică un guvern prezidențial în fapt, tehnocrat în discurs, pesedizat prin suspiciuni, respins de PNL și USR, tolerat eventual de UDMR în anumite momente pentru satisfacerea propriilor interese și atacat din opoziție de AUR. Formula asta va epuiza și mai mult populația. Iar epuizarea electoratului se va transforma în furie și în potențial electoral pentru AUR și gașca Georgescu.
Președintele Nicușor Dan trebuie să înțeleagă că nu poate câștiga toate bătăliile în același timp. Politica nu funcționează ca o ecuație în care poți maximiza simultan toate variabilele. La un moment dat trebuie să alegi frontul principal.
Iar dacă frontul principal este stabilizarea țării, atunci președintele trebuie să înghită o parte din orgoliile partidelor și să accepte o formulă de guvernare mai politică decât și-ar dori.
Dacă, în schimb, frontul principal e erodarea politică a lui Ilie Bolojan și debarcarea din fruntea PNL, atunci trebuie să știe președintele că prin această luptă nu lovește doar într-un politician, ci într-o parte importantă a electoratului reformist care vede în Bolojan una dintre puținele figuri politice capabile să administreze statul cu disciplină.
Dacă frontul principal al președintelui este lupta cu extremismul și diminuarea polarizării sociale, atunci nu poți alimenta exact neîncrederea, haosul și senzația de jocuri de culise din care AUR și zona așa-zis suveranistă își trag energia politică.
Aici cred că e, de fapt, blocajul la Palatul Cotroceni. În iluzia că poți avea în același timp stabilizare, control prezidențial asupra guvernului, uzură politică pentru Bolojan, cadru pentru a disciplina toate partidele pro-europene (dar mai ales PNL și PSD) și o mare bătălie democratică împotriva extremismului. Nu poți, mai ales când ești un președinte fără partid în spate și fără șefi de servicii care să își demonstreze loialitate.
De ce nu poți lupta pe toate fronturile cu aceeași intensitate? Pentru că unele obiective se bat cap în cap. O criză politică prelungită, da, îl slăbește pe Bolojan, dar slăbește și încrederea în stat, căci un guvern perceput ca o manevră de culise poate câștiga timp la vârful politicii, dar va pierde legitimitate la fierul ierbii, în rândul oamenilor.
Iar fiecare zi în care politica pare doar o reglare de conturi între palate, partide și rețele de influență devine combustibil electoral pentru AUR și George Simion, Petrișor Peiu, Dan Dungaciu și rețelele de propagandă georgiste în frunte cu RealitateaPlus și Anca Alexandrescu.
De aceea, președintele Nicușor Dan trebuie să aleagă între dorința de a stabiliza țara (care vine la pachet cu asumarea costul compromisului) și continuarea războiul de poziții cu Ilie Bolojan (o alegere care riscă să transforme lupta cu extremismul într-o lozincă golită de conținut).
În războiul ăsta politic dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan, președintele va câștiga, cel mai probabil, inevitabil. Nu pentru că are neapărat mai multă dreptate, ci pentru că are de partea sa inerția instituțională a statului, accesul la structuri, capacitatea de a fixa agenda și avantajul simbolic al funcției prezidențiale.
În România, Cotroceniul rămâne centrul informal de gravitație al puterii, mai ales în perioadele de criză. Numai că victoria lui Nicușor Dan împotriva lui Ilie Bolojan poate fi una à la Pirus. Președintele îl poate slăbi pe Bolojan, îl poate izola în PNL și poate impune o formulă de guvernare mai apropiată de propria logică politică.
Dar dacă prețul este ruperea în două a electoratului reformist, adâncirea neîncrederii în stat pe toate palierele societății și alimentarea sentimentului că deciziile mari se iau în camere foarte mici de către foarte puțini oameni, atunci președintele va câștiga bătălia cu Bolojan și va pierde o parte importantă din războiul mai mare, acela pentru stabilitatea democratică a țării și împotriva extremismului.
Iar alegerile parlamentare din 2028 sunt peste aproximativ 900 de zile.
Prin urmare, Nicușor Dan trebuie să gândească matematic, cum îi place, și să înțeleagă că nu mai poate pretindă că toate obiectele sale politice pot merge împreună fără să se anuleze reciproc.
