Președinții, rețelele și „SISTEMUL”. Cine a condus, de fapt, România în ultimii 36 de ani
Raportarea tuturor președinților României postdecembriști la „SISTEM” e, de fapt, povestea puterii politice reale de după 1989, care a presupus supraviețuirea rețelelor informale de control și putere, în ciuda căderii regimului comunist.
Rețelele astea au învățat mai rapid decât societatea cum să își creeze influență în capitalism, cum să mimeze democrația și cum să își sporească averile în numele „interesului național”.
Evident, întrebarea legitimă de la care plecăm e următoarea: CE NAIBA E SISTEMUL?
Răspunsul e mai complex decât ne imaginăm.
SISTEMUL nu este o instituție unică și nici nu are vreun sediu. SISTEMUL nu are un șef unic, contrar a ceea ce crede președintele Nicușor Dan, și nu funcționează ca în filmele lui Coppola cu Marlon Brando și Al Pacino.
SISTEMUL e, mai degrabă, o țesătură a mai multor zone de putere. Care sunt alea? Păi bucăți desprinse din vechea Securitate a lui Ceaușescu, care apoi a îmbrăcat haina serviciilor de informații, rețele informale transpartinice care ajung până la vârful partidelor, oameni din spațiul public conectați la servicii, sistemul de justiție, cu legături în poliție, armată, administrație, presă și mediul de business.
SISTEMUL ăsta nu a fost niciodată un CLAN, deși metodele interlope au fost asemănătoare în multe situații. În clanuri există un sistem de putere clar definit, cam ca o piramidă, în vârful căreia tronează un singur om care dă ordine, iar locotenenții le execută.
SISTEMUL, în schimb, nu funcționează așa. El are multe tentacule, dar și mai multe capete. Deci, ca să fie clar și să nu avem vorbe la procesul de intenție al internetului, NU EXISTĂ o căpetenie care să apese pe butoane și să miște tot statul român în direcția dorită de el.
SISTEMUL, la care au făcut de-a lungul timpului referire politicienii (mai ales cei cu dosare penale), dar și toți președinții României, a fost mereu descentralizat, fragmentat și construit din centre de putere care se ating ca magneții, adică uneori se resping și alteori se lipesc.
Centrele astea de putere se ajută între ele când interesul comun o cere, dar se și trădează când interesul a dispărut. În plus, când miza devine prea mare, centrele de putere care alcătuiesc SISTEMUL încep să se războiească între ele pentru supremație. Atunci apar instrumentele interlope și tehnicile de luptă KGB-iste.
De aceea cred că cine-i suflă în ureche președintelui Nicușor Dan, o face cu intenția de a-l dezinforma, căci e greșită ideea pe care a lansat-o public cum că el, din poziția de președinte al României, a devenit pur și simplu „șeful sistemului”.
Președintele poate să fie un nod important în sistem, poate negocia cu el, îl poate folosi, îl poate proteja sau îl poate confrunta, dar nu îl poate comanda ca pe o instituție din subordine.
DE CE? Pentru că SISTEMUL e creat din mai multe rețele de putere diferite, cu interese diferite.
Altfel spus, ca să fie cât mai clar pentru toată lumea, SISTEMUL nu a fost creat după decembrie 1989. Atunci doar și-a schimbat hainele. A schimbat uniforma deja murdară a partidului-stat cu costumul tranziției.
Iar Ion Iliescu e personajul politic care a ajutat SISTEMUL să se obișnuiască în noile haine și noii pantofi. Pentru că încă piciorul era format în bocancii comunismului, SISTEMUL a adoptat ca primă viziune politică în noile haine „comunismul cu față umană”.
Însă, cum SISTEMUL era deja descentralizat, deci liberalizat, FSN-ul (forța politică a sistemului) creat în zilele Revoluției din Decembrie 1989 s-a rupt în două în martie 1992.
Petre Roman a rămas cu FSN, iar gruparea din jurul lui Ion Iliescu s-a desprins și a format FDSN. Era de fapt o luptă între discursul reformei reprezentat de Roman (primul premier pus de SISTEM la putere după Revoluție) și instinctul stabilității controlate reprezentat de Iliescu (omul asupra căruia centrele de putere din sistem au căzut de acord că poate fi liant în noua configurație politică post-Ceaușescu).
Concret, România postcomunistă s-a născut din această tensiune a acestor două tabere care și-au dat prima luptă la toamna lui 1991, odată cu Mineriada din septembrie. Atunci o parte a SISTEMULUI i-a arătat celeilalte că pune toate cărțile pe masă pentru a-și păstra supremația, inclusiv violența.
Cumva, tensiunea asta între centrele de putere ale sistemului ne-a însoțit apoi în anii tranziției și de fiecare dacă, în momente importante, s-a pus întrebarea de 1.000 de puncte: cât schimbăm ca să pară că ne-am rupt de trecut și cât păstrăm ca să nu pierdem controlul?
Cu alte cuvinte, niciun președinte postdecembrist nu a fost „șeful sistemului” în sens total. A fost cel mult un nod major al SISTEMULUI și un centru temporar de putere, uneori mai puternic, alteori mai slab.
Și să îi luăm în ordinea numerelor de pe tricou:
Ion Iliescu
Ion Iliescu nu s-a luptat cu SISTEMUL, pentru că Iliescu a fost expresia lui fondatoare în democrația românească. Sub președintele Iliescu, ei bine, vechile rețele de putere din epoca lui Ceaușescu care s-au liberalizat și CARTELIZAT în decembrie 1989 au primit exact ce aveau nevoie ca să supraviețuiască: timp.
Timp să se regrupeze, timp să-și mute influența din structurile comuniste în noile instituții democratice, timp să transforme relațiile de partid în relații de stat, relațiile cu vechea Securitate în relații de business și relațiile de control în relații de influență.
România vorbea la începutul anilor 90’ aproape naiv despre DEMOCRAȚIE (să ni-l aducem aminte pe Rațiu care vorbea despre chintesența ei), despre pluralism, alegeri libere și economie de piață, dar în subteranul statului se făcea marea conversie a puterii, cum bine mi-a povestit un ziarist bătrân care a trăit acele vremuri.
Ce presupunea această mare conversie a puterii la care NU AVEA acces publicul?
Păi era vorba de cine avea informația care-l ajuta să-și satisfacă interesele, cine avea accesul la resurse pentru a-și consolida poziția și puterea, cine știa oamenii care pot mișca zonele de putere sau pot conecta diverse centre de putere, cine controla dosarele care deveneau instrumente de luptă pentru putere și cine stabilea traseele administrative pentru controlul tot mai mare al rețelei.
Cine făcea parte din conversia asta intrase deja în noua lume cu un avantaj uriaș. Așa s-a născut tranziția românească. Nu ca o ruptură curată de trecut, ci ca o negociere lungă cu oamenii trecutului. Adică România a ieșit formal din comunism, dar multe dintre mecanismele de putere au rămas în picioare.
De aceea Iliescu este atât de important în această discuție despre SISTEM, căci primii 6 ani cu el la putere au reprezentat garanția politică a continuității. Sub el, schimbarea a fost controlată, încetinită și administrată astfel încât să nu rupă prea mult din vechile echilibre.
Desigur, a existat mereu un discurs al stabilității, al liniștii și al evitării haosului. Adică mult bullshit. Realitatea e că în spatele acestui discurs, stabilitatea a însemnat, de cele mai multe ori, protecție pentru rețelele care nu voiau să dispară. Din contră, voiau să devină și mai puternice. Și în mare parte au reușit.
Iar când Petre Roman a încercat să ducă FSN-ul spre reformă și să-l desprindă de vechiul reflex de partid-stat, ruptura a devenit inevitabilă. Acolo s-a văzut prima mare bătălie postdecembristă: nu doar între doi lideri, ci între două feluri de a administra moștenirea comunismului.
Emil Constantinescu
Din această ruptură dintre continuitate și reformă s-a născut speranța numită Emil Constantinescu. În 1996, el a reușit să adune în jurul lui așteptarea că România poate ieși, în sfârșit, din mâinile vechilor rețele ale SISTEMULUI.
Ăla a fost momentul în care o parte importantă a societății a crezut că statul poate fi curățat de vechile rețele de putere. Cumva, mulți credeau că aia era fereastra de oportunitate în care tranziția nu mai e doar o mască nouă pusă peste aceleași reflexe.
Numai că victoria electorală a președintelui Constantinescu nu a însemnat automat și cucerirea statului. Dimpotrivă, rețelele SISTEMULUI s-au repliat și au început să șurubărească.
Iar primul mare conflict care l-a destabilizat pe Emil Constantinescu și guvernarea CDR a fost criza Victor Ciorbea. Ea a fost jucată de un om al SISTEMULUI, dovedit ulterior cu acte în regulă că era unealtă de cursă lungă a rețelelor. E vorba de Traian Băsescu.
Băsescu era ministru al Transporturilor în guvernul Ciorbea și a atacat direct guvernarea Ciorbea, cerând practic schimbarea ritmului de guvernare și a șefului guvernului. Motivarea atacului consta în faptul că guvernul Ciorbea nu are ritm, că nu face privatizări suficient de repede, că ratează reforma administrației și că abuzează de ordonanțe de urgență. Asta reproșa PD-ul lui Petre Roman.
În ianuarie 1998, PD decide să-și retragă miniștri din Guvernul Ciorbea și să-l amenințe cu moțiune de cenzură pe premierul cu care intrase la guvernare. Opoziția, adică PDSR-ul lui Iliescu, simțea miros de sânge și abia așteapta să voteze demiterea guvernului CDR. Drept urmare, în martie 1998, Victor Ciorbea își dă demisia și pleacă de la Palatul Victoria.
Asta nu a fost o luptă între rețelele SISTEMULUI care voiau reformă și cele care voiau stabilitate. Ci între centrele de putere din interiorul aceleiași rețea a SISTEMULUI.
Toată lupta asta s-a purtat sub ochii lui Emil Constantinescu, care atunci probabil s-a speriat de modul în care se joacă politic și de faptul că alta spune la manualul despre DEMOCRAȚIE și cu totul diferit stau lucrurile în practică.
Asta probabil l-a făcut pe Emil Constantinescu să fie primul președinte care a încercat să spună public că există o forță de rezistență din adâncul statului, o forță care nu se vedea mereu la suprafață, dar care putea întârzia, bloca și chiar consuma reforma înainte ca ea să înceapă.
Iar formula „m-a învins sistemul” a rămas lipită de el, chiar dacă ulterior a nuanțat sau a contestat formularea exactă. Esența politică a rămas însă în mentalul colectiv, iar Constantinescu va fi amintit mereu drept un președinte ales cu speranța schimbării care a ajuns să recunoască faptul că România reală (formată din mai multe REȚELE ale SISTEMULUI) era mult mai greu de mișcat decât România electorală.
Iar faptul că, după această experiență, Ion Iliescu s-a întors la putere în 2000 spune aproape tot: SISTEMUL fusese suficient de puternic încât să pună bețe în roate reformei și suficient de adaptabil încât să revină, după patru ani, sub forma vechii promisiuni de ordine, stabilitate și control.
Au urmat anii guvernării Năstase, cu Ion Iliescu reîntors la Cotroceni după ce SISTEMUL i-a creat culoarul necesar la alegerile prezidențiale din 2000, trimițând mai mulți candidați pe același culoar, pe lângă care a trecut fluierând Vadim Tudor.
Vadim Tudor era și el o creație a rețelelor SISTEMULUI, care și-a jucat rolul de sperietoare pentru ca rețeaua din jurul lui Iliescu să revină la putere. După alegeri și după ce Iliescu redevine președinte al României, au urmat anii guvernării lui Adrian Năstase. Rețeaua din jurul lui Ion Iliescu își găsise un urmaș.
Adrian Năstase era omul perfect pentru noua eră: inteligent, disciplinat, cu aer de administrator profesionist al statului și cu instinctul de control total. Năstase era foarte bun pentrue rețeaua SISTEMULUI tocmai pentru că era controlabil.
Dacă Iliescu fusese garantul continuității pentru această rețea, Năstase devenea vârful de lance prin care centrul ăsta de putere al SISTEMULUI voia să transforme stabilitatea în dominație.
Sub Năstase, între 2000 și 2004, România părea la prima vedere că intră într-o ordine instituțională mai elegantă și mai europeană. Numai că în spatele acestei imagini promovate în extern, la firul ierbii se simțea același reflex al controlului politic, disciplinarea presei, apropierea administrației de partid și folosirea statului ca infrastructură de putere.
Rețeaua veche nu mai avea nevoie doar de Iliescu. Își produsese un guvern eficient în vârful căruia plantase un om care știa jocul, care înțelegea instituțiile și care putea duce mai departe logica stabilității controlate.
De cealaltă parte, rețeaua care se desprinsese în anii ’90 din sistemul unic, adică zona Roman-PD, era încă în degringoladă după alegerile din 2000. PD-ul nu mai era forța care părea că poate schimba direcția jocului și Petre Roman își pierduse energia politică.
Partidul căuta o nouă identitate, iar tabăra reformei părea obosită, fragmentată și împinsă la marginea scenei. Numai că sistemul, tocmai pentru că e descentralizat, nu moare când pierde o alegere. Se retrage, așteaptă, își schimbă oamenii și mai ales atacanții. Iar aici apare probabil unul dintre cele mai spectaculoase jocuri prin învăluire din politica românească: momentul „Dragă Stolo”.
Stolojan era fenta, adică era candidatul de vitrină portretizat în omul predictibil, rațional și acceptabil. Dar adevăratul animal politic pregătit să intre în teren era Traian Băsescu.
Băsescu, cel care servise rețeaua PD în anii ’90 și care lovise din interior guvernarea CDR, era acum uns ca vârf de lance în meciul decisiv cu rețeaua controlului și stabilității reprezentată de Adrian Năstase.
Rețelele erau, în mare, aceleași, dar își schimbaseră atacanții.
Năstase era ca un Ronaldo al politicii de sistem, adică antrenat foarte bine, eficient, cu toate mecanismele jocului în cap, dar incapabil să producă emoție reală.
Băsescu era un fel de Messi, cu un mare instinct politic. Era imprevizibil pe teren, viu, electrizant pentru oamenii din tribună (adică poporul care votează) și capabil să simtă jocul cu trei patru mutări înainte.
Băsescu a câștigat alegerile din 2004, iar tabăra care pierduse în 1991 prim căderea guvernului Petre Roman și-a luat revanșa. Deci tabăra PD, înfrântă atunci de rețeaua Iliescu prin forță, a revenit la putere prin Băsescu și a lovit exact în moștenitorul politic cel mai sofisticat al rețelei din SISTEM care voia controlul total: Adrian Năstase.
Traian Băsescu
În mandatele sale, Traian Băsescu a schimbat raportarea la SISTEM. Lupta unei rețele cu alta a intrat într-o altă logică, iar conflictul cu SISTEMUL nu a mai fost spus în șoaptă, ci transformat în temă de campanie (în prima fază) și apoi în temă electorală pentru restul bătăliilor politice.
Băsescu s-a poziționat drept adversarul public al SISTEMULUI. Evident, dezinforma. El era doar adversarul public al celeilalte părți a SISTEMULUI.
Băsescu a făcut din „sistemul ticăloșit” o categorie politică, o explicație pentru blocajele statului și, în același timp, o armă de mobilizare electorală. Numai că aici apare paradoxul Băsescu: în timp ce denunța sistemul, a înțeles foarte bine că nu poți conduce România doar cu un discurs antisistem. Ai nevoie de instituții, de procurori, de servicii, de informație, de dosare și de oameni plasați în puncte-cheie.
Așa a ajuns lupta lui cu sistemul să fie dusă prin instrumentele dure ale sistemului. Practic, nu a fost o revoluție împotriva statului profund, ci o reașezare violentă a centrelor de putere din interiorul statului. Adică a SISTEMULUI.
Băsescu a înțeles că sistemul nu poate fi ignorat, pentru că nu stă niciodată pe margine. SISTEMUL joacă prin rețelele sale, negociază, blochează, compromite și supraviețuiește.
Ca să fie însă clar până la capăt, Băsescu nu a distrus sistemul, ci l-a forțat să se reconfigureze. A slăbit vechii moguli, a lovit baronii locali PSD și PNL, a împins justiția și anticorupția în centrul vieții publice, dar a creat și o dependență uriașă de instituțiile de forță care decideu ritmul unei lupte politice.
În epoca Băsescu, România a avut sentimentul că SISTEMUL poate fi înfruntat, dar a descoperit și că, atunci când te lupți cu balaurul folosind armele balaurului, riști să hrănești alte capete ale lui.
Asta a fost marea ambiguitate a băsismului: a promis eliberarea de SISTEM, dar a lăsat în urmă un stat în care alte centre de putere deveniseră mai puternice decât înainte.
Spre deosebire de Constantinescu, Traian Băsescu nu a părut niciodată un om învins de sistem, ci unul dispus să intre peste el cu buldozerul. Problema e că președintele Băsescu, care a ajuns la Palatul Cotroceni cu imaginea unui luptător împotriva „SISTEMULUI TICĂLOȘIT”, s-a luptat cu o parte a sistemului folosind altă parte a sistemului. Asta a dus la întărirea unor zone de putere care apoi au devenit ele însele greu de controlat.
Un conflict definitoriu în mandatele lui Traian Băsescu, care arată lupta rețelelor din interiorul SISTEMULUI, este momentul 2012, când USL a încercat să-l scoată pe Băsescu de la Cotroceni. Acolo s-a văzut clar că nu exista o singură cameră de comandă și că SISTEMUL e DESCENTRALIZAT.
Guvernul și Parlamentul au tras într-o direcție, președintele și aliații lui instituționali în alta, CCR a devenit arbitru, iar presiunea europeană a contat enorm. Dacă SISTEMUL era centralizat și avea un lider, criza se închidea rapid. Dar ea a devenit o bătălie între aceleași rețele de putere desprinse din FSN.
Și mai trebuie spus un lucru important. În vocabularul rețelelor care alcătuiesc SISTEMUL nu există cuvântul TRĂDARE, ci doar satisfacerea intereselor. Iar la finalul mandatului lui Băsescu au existat trădări și în interiorul rețelei sale, cât și în interiorul rețelei adverse, formată din USL la acea vreme (adică PNL și PSD).
O parte din rețeaua care trădase PD-ul lui Roman și se aliase cu rețeaua lui Iliescu la finalul mandatului de premier al lui Trăiceanu și în timpul alegerilor prezidențiale din 2009 (adică PNL), s-a reîntors la vechiul aliat și l-a curtat, adică rețeaua din spatele PDL-ului lui Blaga, care se rupsese cu totul de Băsescu.
PNL-ul care a înghițit PDL-ul după victoria lui Klaus Iohannis în 2014 avea un as în mânecă. El provenea dintr-o altă trădare. Instrumentele de forță ale lui Băsescu, adică Coldea și Koveși, deveniseră acum instrumentele rețelei create din această sinergie a zonelor care își trădaseră aliații.
Cât timp Traian Băsescu a fost președinte în funcție, a existat un parteneriat strategic evident între Președinție, SRI (condus de facto de Florian Coldea) și DNA. Să o ataci frontal pe Elena Udrea, protejata publică a președintelui, ar fi însemnat un război total pe care „binomul” nu avea niciun interes să îl poarte atunci, în 2012, să zicem, când s-a aflat de rețelele de corupție din spatele Galei Bute sau de dosarul Microsoft.
Abia în 2014, ultimul an la Cotroceni al lui Băsescu, când influența sa începuse să apună, binomul l-a trădat. Marea ofensivă, cea cu adevărat violentă, împotriva Elenei Udrea și a familiei extinse a lui Băsescu (fiica Ioana Băsescu și ginerele Radu Pricop) a început în februarie 2015, la doar două luni după ce Traian Băsescu a părăsit Palatul Cotroceni și Klaus Iohannis a devenit președinte.
Mecanismul din spate a fost extrem de clar. Rețeaua care simțea că Băsescu nu mai are putere, pentru a-și asigura supraviețuirea instituțională și pentru a-i demonstra noului președinte Klaus Iohannis că sunt „imparțiali”, a trebuit să execute simbolic vechiul regim.
Iar decapitarea politică a Elenei Udrea a fost biletul de ordine prin care conducerile DNA și SRI și-au spălat imaginea de foști „executanți” ai lui Băsescu și s-a pus în slujba noii puteri, adică noua rețea din spatele PNL-Iohannis, creată cu părțile provenite și din vechea alianță cu rețeaua Iliescu-PSD (de pe vremea USL) și din alianța cu PD-ul desprins din Petre Roman.
Klaus Iohannis
Klaus Iohannis a fost președintele care nu s-a luptat cu SISTEMUL. Iohannis a fost un președintele care l-a normalizat. Însă mandatele sale au avut nuanțe diferite.
În ciuda victoriei lui Iohannis, rețeaua veche a SISTEMULUI, aceea care venea din filonul Iliescu-PSD, nu dispăruse. După momentul Colectiv 2015, când Victor Ponta cade, iar PSD pare lovit în plex, această rețea se repliază și își găsește un nou vârf de lance: Liviu Dragnea.
Dragnea nu era un intelectual al SISTEMULUI, cum fusese Adrian Năstase, nici un lider de la începuturi, cum fusese Iliescu, ci un administrator brutal al puterii. El provenea din România aia profundă a baronilor locali, știa bine mecanica votului organizat și mai ales cum să controlezi rețelele teritoriale care știu să aducă oameni la vot, să țină primarii loiali, să disciplineze organizațiile și să transforme statul într-o rețea de comandă politică.
În jurul lui Liviu Dragnea se reconstruiește practic vechea ambiție a controlului total pe care rețeaua o pusese în practică între 1990-1996 și 2000-2004. Adică o majoritate parlamentară cu care faci ce vrei, guverne proprii pe care ți le dai jos când vrei, un partid încolonat în fața liderului suprem, presiune pe justiție ca să fie ascultătoare și un discurs tot mai agresiv împotriva instituțiilor, împotriva societății civile și împotriva direcției europene și occidentale a României.
Așa a început, în primul mandat al lui Klaus Iohannis, probabil cea mai dură bătălie dintre rețelele sistemului de după 1989.
De o parte era rețeaua nouă din jurul lui Iohannis. De cealaltă parte era rețeaua din spatele lui Dragnea, provenită din vechiul PDSR și din reflexul anilor ’90, o rețea care nu mai voia doar să negocieze cu sistemul, ci să captureze pârghiile lui esențiale, mai ales justiția.
De aceea conflictul a fost atât de violent și am asistat la OUG 13, protestele masive din 2017, schimbarea propriilor guverne, presiunea pe magistrați și apoi abuzul Jandarmeriei de la 10 august 2018.
În final, rețeaua din spatele lui Iohannis a câștigat. Dar nu înainte să-și sacrifice un vechi simbol al epocii Băsescu, pe Laura Codruța Koveși, care nu mai încăpea perfect în noua arhitectură de putere. Deci SISTEMUL s-a apărat, s-a curățat selectiv și și-a eliminat piesele incomode. Apoi a mers mai departe.
După 2019, rețeaua construită în jurul lui Liviu Dragnea a capitulat pentru scurt timp. Evident, nu a dispărut și nu și-a pierdut instinctul de putere, dar a înțeles că pierduse bătălia centrală. Dragnea era scos din joc, PSD era în degringoladă, iar rețeaua din spatele lui Klaus Iohannis părea să fi câștigat controlul asupra terenului.
Atunci a fost momentul când, pentru prima dată după ruptura FSN din primăvara lui 1992, cele două mari rețele desprinse din același SISTEM s-a pus la masă. Adică vorbim aici de PSD-ul care provenea din gașca condusă în anii 90 de Iliescu și de PNL-ul care înghițise rețeaua PD/PDL, adică cealaltă ramură desprinsă din FSN în 1992.
De ce s-au pus la masă? Din utilitate, pentru că au înțeles că trebuie să-și dea mâna de conjunctură și să lucreze împreună.
Motivul? Păi războiul permanent dintre ele a produs a ceva ce nu mai puteau controla: spațiu pentru o forță care se revendica din afara sistemului.
Această forță a fost USR, care a apărut ca efect natural al maturizării democratice a României și ca urmare a tragediei din 2015 de la Colectiv.
Să nu ne facem iluzii, căci USR nu a fost un partid născut complet în afara SISTEMULUI, pentru că în România nimic politic cu impact mare nu se naște în vid. USR a fost expresia unei zone marginale, urbane, civice și să-i zicem tehnocrate care nu-și găsise până atunci identitatea în vechile rețele ale SISTEMULUI.
În această logică trebuie citit și momentul prezidențialelor din 2019. PSD, rămas fără Liviu Dragnea și fără energia de război a epocii sale, o trimite în cursă pe Viorica Dăncilă. Ea a fost, din punct de vedere politic, o ofrandă. Adică un candidat fără șanse reale în fața lui Klaus Iohannis, trimis să valideze victoria celui care deja controla centrul de putere. Pentru Iohannis a fost adversarul perfect.
Rețeaua PSD nu mai lupta, deci, ca să câștige Cotroceniul, ci ca să supraviețuiască după înfrângerea lui Dragnea.
Însă pactul dintre cele două rețele nu a durat mult. După ce Iohannis și-a câștigat al doilea mandat, rețeaua din spatele său a intrat din nou în logica dominației. A înțeles că PSD-ul era rănit și că putea fi împins și mai mult la podea și chiar capturat cu totul. Era o logică și a cuceririi, nu numai a dominației.
Atenție, însă, că nuanțele aici sunt importante. O rețea veche a SISTEMULUI, atunci când simte că e umilită, nu dispare, ci se fragmentează. O parte acceptă compromisul, adică se așează la masa negocierii, altă parte se radicalizează, pleacă în subteranul politic și caută o nouă formă de expresie. Există o întreagă literatură de specialitate care explică cum se schimbă centrele de putere atunci când ele simt că zona în care sunt pierde din acea putere.
Și asta s-a întâmplat după 2019. După ce Liviu Dragnea a intrat la închisoare, o parte din rețeaua din spatele său a părăsit barca și nu a acceptat să stea la masă cu adversarul care câștigase. Această parte din fosta rețea Iliescu-Dragnea a creat, pe același filon iliberal, AUR.
În vârful acestei construcții a fost plasat un personaj care, în trecut, se poziționa împotriva lui Ion Iliescu, adică George Simion. Dar tocmai asta arată cât de elastică e logica rețelelor SISTEMULUI. Rețeaua asta era capabilă să-și anuleze propria identitate și propriile simboluri, pentru că nu simbolurile contau, ci puterea.
Altfel spus, AUR e o expresie politică a unei părți iliberale desprinse din fosta rețea din jurul PSD care a stat în spatele lui Liviu Dragnea. Aici au fost adunate energiile care produc discursul naționalist, populist, extremist-conservator, anti-occidental și resentimentar. Toate aceste elemente existau deja în societate și după prăbușirea lui Dragnea aveau nevoie de un nou vehicul politic.
Rețeaua din spatele lui Klaus Iohannis și-a dat seama târziu că are un al treilea competitor major pe terenul de joc și că nu se mai luptă doar cu rețeaua pe care o învinsese în 2019.
Drept urmare, în 2021, rețeaua din spatele lui Iohannis aruncă din barcă rețeaua din spatele USR (care avea doar dorința de a fi la putere, nu de a impune jocul) și se întoarce la rețeaua pe care o umilise și o trădase imediat după victorie: rețeaua SISTEMULUI din spatele PSD. Încă dominată de rețeaua Iohannis, aceasta și-a acceptat poziția, căci instinctul de supraviețuire bate orgoliul.
Așa a apărut coaliția Nicolae Ciucă-Marcel Ciolacu, patronată de rețeaua din spatele lui Klaus Iohannis. Practic, vechii dușmani guvernau împreună. Iar Roman și Iliescu au trăit suficient cât să vadă cum cele două aripi desprinse din FSN se lipesc din nou.
Această rețea mamut PSD-PNL a devenit, treptat, aproape un corp unic. Ceea ce se destrămase în martie 1992 părea lipit la loc până la începutul lui 2024. Scopul devenise simplu: găsirea unui vârf de lance care să continue epoca Iohannis.
Pentru asta s-au comasat alegerile locale cu cele europene, extremista Diana Șoșoacă a fost scoasă din cura electorală și au fost puse trei rânduri de alegeri în trei săptămâni consecutive ca să se țină jocul politic sub control.
Problema e că părțile din această rețea s-au certat pe poziția de lider. PNL își atribuia acest rol, pentru că se vedea moștenitorul natural al lui Iohannis. PSD, în schimb, a început din nou să prindă curaj și să joace dur, mizând pe infrastructura teritorială și fiind impulsionat de reflexul de partid mare. Drept urmare, rețeaua asta a SISTEMULUI creată din două mari rețele a intrat într-o fază de război rece, chiar în momentul alegerilor prezidențiale din 2024.
Însă, în timp ce în rețeaua asta încă se dezbătea ce parte domină, s-a pierdut din vedere faptul că rețeaua din spatele AUR, provenită din vechea rețea Liviu Dragnea, mai avea o subrețea despre care nu știa multă lume. Iar această subrețea era pregătită să dea lovitura. Bomba s-a numit Călin Georgescu, un personaj aruncat pe piață de subrețeaula asta a SISTEMULUI în mai multe episoade ale luptelor pentru putere postdecembriste.
Rețeaua obscură de SISTEM din spatele lui Călin Georgescu a primit și sprijin extern din partea unor actori statali ostili României, tocmai pentru poziționarea noastră ca stat în raport cu Rusia lui Putin. Oamenii din spatele acestei rețele au livrat aceleași narative anti-occidentale ca în timpul lui Dragnea, dar mult mai dure de această dată.
Era practic o ofensivă frontală împotriva direcției occidentale a României, iar dirijorii erau cei care voiau din nou controlul, adică aripa extremistă a rețelei FSN-Iliescu din 1990 care lansase sloganul „NU NE VINDEM ȚARA”.
24 noiembrie 2024 devine, în această logică, momentul în care o mică grupare a sistemului învinge toate rețelele mari aflate pe teren. Nici rețeaua mamut creată în spatele PSD și PNL și nici rețeaua din spatele AUR nu mai știau cum să reacționeze.
Ăla e momentul în care statul român a paralizat și vechile rețele ale SISTEMULUI au intrat în panică. Asta a făcut ca rețele din spatele PSD și PNL care se uniseră dar se certaseră pe poziția de lider să lase în plan secund disputa și să caute o soluție de criză pentru a opri ceea ce părea inevitabil: Călin Georgescu președinte.
Ce i-a mânat să recurgă la compromis? Faptul că au simțit că își pot pierde privilegiul fundamental care consta în controlul jocului politic.
Apoi s-au anulat alegerile și Călin Georgescu nu a mai avut dreptul să candideze din nou. Măsurile astea au fost prezentate ca operațiuni de salvare a democrației, dar în logica SISTEMULUI au avut și o altă funcție: salvarea rețelelor vechi de o rețea nouă care voia să le neutralizeze dominația.
Exista riscul unei întoarceri la primele luni ale anului 1990, cu o singură rețea de putere care să aspire tot.
Klaus Iohannis, depășit de context, este împins spre a face un pas în spate prin demisie, iar la Cotroceni ajunge președinte interimar Ilie Bolojan. Un om care nu era străin de jocul acestor rețele, dar care nu intrase niciodată în jocul central al lor.
Rețeaua mamut din spatele PSD și PNL, care se unise din nou, avea nevoie de o figură care să dea impresia de resetare. Numai că această rețea și-a pierdut instinctul politic și a făcut din nou o greșeală. Ideea candidatului unic era logică pentru această cea mai mare rețea a SISTEMULUI, dar candidatul ales, Crin Antonescu, a fost de la început o soluție proastă pentru momentul în care se afla societatea și intesitatea luptei.
De ce? Pentru că lui Antonescu îi trecuse vremea politică. Era prea vechi pentru o criză atât de nouă și atât de complicată și prea puțin capabil să genereze emoția necesară unei confruntări existențiale între rețele.
Între timp, rețeaua din spatele lui Georgescu se întoarce la nava-mamă, adică la rețeaua din spatele lui George Simion, și îl reactivează pe acesta sub patronajul spiritual al lui Călin Georgescu. Simion devine astfel nu doar candidatul AUR, ci vehiculul prin care energia adunată în zona mitului public Georgescu este reintrodusă în jocul mare de putere.
Apare însă variabila Nicușor Dan. El intră în turul doi cu George Simion purtând imaginea candidatului societății civile și a omului pierdut pe drum de rețeaua marginală care produsese USR.
Ludovic Orban, un om care știa jocul rețelelor din 1990 până azi și care fusese eliminat de rețeaua Iohannis, devine decisiv în această campanie. După primul tur, rețeaua mamut din spatele PSD și PNL se repliază din nou și se mută, aproape cu totul, în spatele lui Nicușor Dan. Nu din iubire pentru el, firește, ci din instinct de conservare.
Emoția publică, ca în 1996, decide bătălia. Nicușor Dan câștigă alegerile prezidențiale repetate, dar nu câștigă singur. Câștigă cu sprijinul societății, dar mai ales cu sprijinul din teritoriu al rețelei mamut din spatele PSD și PNL care nu voia să piardă controlul în fața rețelei din spatele lui Simion la comanda căreia era facțiunea ce-l crease pe Georgescu.
Nicușor Dan
După victoria președintelui Nicușor Dan, rețeaua din spatele PSD și PNL încearcă să-și păstreze o parte din putere forțând desemnarea lui Ilie Bolojan ca premier. Dar odată ajuns la Palatul Victoria, Bolojan începe să se desprindă de rețeaua cu care coabitase cât timp fusese președinte interimar. Se împotrivește propriilor reflexe ale sistemului și încearcă să transforme poziția de premier într-un spațiu real de reformă, primind pentru asta și sprijin extern din partea centrelor de putere ale nucleului dur al UE.
Ăsta e momentul, în toamna anului trecut, când rețeaua mamut din spatele PSD și PNL se rupe din nou și se creează iar un conflict între cele două zone. Se revine la aceeași logică din 1990. Adică la origini: stabilitatea PSD contra reforma PNL care își avea originile în vechiul PD (fuziunea din 2014).
Deci ceea ce părea lipit definitiv se desface din nou, pentru că SISTEMUL, fiind descentralizat, nu poate rămâne multă vreme sub o singură comandă.
Rețeaua din spatele PSD revine la dorința de control, echilibru și conservare, iar rețeaua din spatele PNL, care poartă în ea moștenirea PD-ului lui Roman, se reașază în spatele reformei dure reprezentate de Bolojan.
Nicușor Dan (ajuns la Cotroceni pe emoția antisistem și pe sprijinul de avarie al PSD-PNL în turul doi) se trezește practic în mijlocul aceleiași lupte vechi și cred că trebuie să-i spună cineva că SISTEMUL s-a întors la origini după 35 de ani.
Iar fraza președintelui Nicușor Dan de vineri, cum că „nu te mai poți lupta cu sistemul când ești șeful sistemului” riscă să pornească de la o premisă greșită. Președintele României nu este șeful SISTEMULUI, pentru că sistemul nu funcționează ca o instituție cu organigramă, subordonări clare și comandă unică.
Un președinte poate deveni un nod important al sistemului, poate negocia cu unele rețele, poate fi folosit de ele sau poate încerca să le limiteze, dar nu le poate comanda pe toate ca un șef absolut.
Și aici cred că e, de fapt, miza mandatului lui Nicușor Dan. Nu dacă e sau nu „șeful sistemului”, ci dacă înțelege că a ajuns în mijlocul unui sistem care va încerca să-l absoarbă (dacă nu a făcut-o deja), să-l folosească și să-l transforme într-un administrator al propriilor echilibre.
Dacă Nicușor Dan acceptă ideea că nu se mai poate lupta cu SISTEMUL pentru că se află la Cotroceni, atunci SISTEMUL a câștigat deja. Dacă președintele înțelege, în schimb, că funcția pentru care a fost votat de români nu îl face STĂPÂNUL SISTEMULUI, ci îi dă obligația de a-i limita acestuia centrele abuzive de putere (și sunt foarte mult și au o abilitate extraordinară de a se face nevăzute), atunci poate evita capcana în care au intrat toți președinții de după 1989.
Multumesc Marco. Pentru aceasta sinteza. Si mult succes in continuare.
Foarte bună descrierea politicii românești postdecembriste.