Radiografia diplomației românești: zacem în irelevanță
Ambasadorii și diplomații români au venit la București pentru a primi mesaje de „predictibilitate și coerență”. În realitate, sistemul e blocat în trecut.
Ieri și azi se desfășoară la București, Reuniunea Anuală a Diplomației Române 2025. Adică ambasadorii români, șefii oficiilor consulare și directorii institutelor culturale românești pe care îi avem în toată lumea au venit să se recalibreze cu direcția de politică externă a țării sub noul președinte Nicușor Dan și noua ministră de Externe, Oana Țoiu.
Am fost și eu azi la Cotroceni și am stat de vorbă cu câțiva diplomați. Impresiile sunt diverse. Unii sunt pozitivi și cred că se vor schimba lucrurile, vom fi mai proactivi în plan internațional, alții cred că politica internă haotică și care ține țara într-o continuă stare de polarizare viciază zilnic și influența statului în plan extern.
Ce trebuie subliniat clar, căci de aspectele astea sunt conștienți și mulți dintre șefii misiunilor diplomatice, e că MAE și structurile diplomatice de acum FUNCȚIONEAZĂ într-un mod anchilozat în dinamica inerției. Adică nu există o direcție clară, nu există planuri strategice pentru diverse regiuni de pe glob, nu există cadru mai larg care să cuprindă diplomația politică, parlamentară, culturală, economică și sportivă, spre exemplu.
Mai mult, schimbarea, acolo unde se produce, e minimă, iar deciziile sunt luate într-un cadru rigid și centralizat. Iar în ultimii ani, asta a blocat adaptabilitatea politicii externe românești la contextul european și global unde lucrurile sunt extrem de complicate.
A spus azi președintele Nicușor Dan în fața corpului diplomatic românesc: „Politica noastră externă trebuie să rămână predictibilă și coerentă”. Genul ăsta de mesaj nu face decât să continue starea actuală a lucrurilor.
E o abordare care le convine dinozaurilor din MAE care refuză să accepte că România e în acest moment irelevantă în multe formate internaționale și se ascunde față de publicul românesc și răspunderea politică (că oricum nu suntem băgați în seamă de publicul european sau internațional) în spatele unor concepte moarte precum „predictibilitate” și „stabilitate”.
O problemă mare a diplomației românești, care sper să fie abordată în discuțiile din aceste zile între membrii corpului diplomatic, e inerția instituțională. Ministerul de Externe și rețeaua sa de ambasade, în loc să fie un organism flexibil, capabil să răspundă rapid la crize (ca cea legată de Georgescu) și oportunități (ca cele legate de faptul că suntem la granița războiului din Ucraina), se mișcă lent, replicând aceleași formule diplomatice care nu produc nici relevanță și nici influență.
Totul e construit pentru conservare, nu pentru adaptare.
La asta se adaugă faptul că politica externă a României funcționează pe un „pilot automat”, cum spune cercetătorul Marius Ghincea. Adică noi ne mulțumim să ne aliniem la deciziile altora, dar rareori propunem ceva sau aducem inițiative proprii la masa europeană și transatlantică. De cele mai multe ori doar ridicăm mâna și aprobăm ce zic alții cu poziții, ca balticii, polonezii sau restul vesticilor.
Iar ceea ce încă nu se înțelege la vârful politicii externe a României e că pasivitatea asta în care băltim de ani de zile ne face irelevanți ca jucători geopolitici și în Europa de Est, dar mai ales în interiorul UE, acolo unde ar trebui să ne impunem ambițiile ca să facem parte din nucleul dur.
Dar întrebarea de 1.000 de puncte e dacă chiar avem ambiții în acest sens?
Crunt e și faptul că nu știm să profităm deloc de context și geografie și acceptăm să zacem în irelevanță chiar și când miza regională ne atinge direct, cum e cazul Mării Negre sau al reconstrucției Ucrainei.
O altă problemă cronică în MAE e centralizarea excesivă a deciziilor. Mulți ar spune că așa e necesar, însă din discuția cu mai mulți diplomați care nu sunt în țările cu care România are cele mai importante parteneriate, orice inițiativă trece prin filtre multiple, de multe ori răspunsul e întârziat, distorsionat sau gol de conținut.
Iar mulți dintre ambasadorii și diplomații de nivel mediu simt frustrarea asta a faptului că nu au autonomie și nu sunt încurajați să vină cu idei îndrăznețe și nici sprijiniți să le pună în practică. Iar abordarea asta de a nu ieși în evidență ucide din start curajul sau inițiativa.
Și știm că ăsta e un mod perpetuat încă din școala românească, să nu vorbești neîntrebat și să pui mâinile la spate, să accepți ce zice profesorul și să nu îndrăznești să îl contrazici.
O mare problemă a educației din România, care are ecou direct și în politica externă a țării făcută de oameni care sunt tot produse ale sistemului educațional românesc, e că nu se încurajează dialogul cu autoritatea, în cazul de față dialogul cu centrala MAE sau Palatul Cotroceni, ci se impune direcția fără consultare prealabilă.
Iar direcția e de multe ori una vagă și exasperantă pentru diplomații români care își știu bine meseria și contextul din jurul misiunii. Pentru că sunt obligați să bage capul la cutie. E similar cu un fotbalist care e obligat de anternor să stea să se apere și să nu mai încerce să înainteze în atac ca să dea gol.
Ce probleme mai are diplomația? Multe, dar în evidență iese comunicarea internă defectuoasă. Mi-au spus mai multe surse în ultima vreme că se intervine asupra mesajelor care pleacă de jos în sus. Mai exact, ele sunt „curățate” pentru a nu deranja superiorii, ceea ce face ca informația reală să nu mai circule.
De cele mai multe ori, comunicarea e formală, birocratică, impersonală, și blochează feedback-ul autentic. De aceea diplomația noastră e dominată de un stil de raportare care ascunde problemele, în loc să le expună și să le rezolve. Asta face ca deciziile să se bazeze de multe ori pe date incomplete sau deformate.
Ca să nu mai spun că vorbeam azi cu mai mulți diplomați care îmi spuneau că în perioadele de criză, cum a fost cea a imixtiunii operațiunii Georgescu în alegeri, MAE nu a transmis linii clare de comunicare care să explice aliaților ce dracului se întâmplă în România.
Timp de mai multe zile a fost tăcere, iar din extern România s-a văzut capturată la propriu de haos. Iar pentru potențiali investitori, îmi explica azi un diplomat care a fost la post prin mai multe țări europene, ăsta e semnalul cel mai clar că nu trebuie să riște să se arunce pe piața din România.
Deci bătrânul Titulescu avea dreptate. Politica externă solidă nu se construiește în vid, ci se sprijină pe fundația unei politici interne coerente. Iar dacă intern e haos, corupție, instituții slabe și populism, nici diplomația nu poate performa.
Nouă ne trebuie o politică internă bună, care să susțină o politică externă bună, dar asta înseamnă câteva lucruri de bază cum ar fi o economie sănătoasă și funcțională și consens politic pe marile direcții strategice.
Însă dacă intern ai un deficit bugetar mare, evaziune fiscală masivă și dependență excesivă de fonduri externe și de împrumuturi pentru a plăti pensii și salarii, nu poți pretinde la masa negocierilor diplomatice cu alte țări că ești un actor stabil și cu forță, că te trădează lipsa puterii economice, care e fundamentul oricărei influențe externe.
În plus, consens politic pe marile direcții strategice nu există, dincolo de niște discursuri vagi și fără substanță. Balticii, când comunică în plan extern, se aliază cu toții la aceeași direcție, de la ministru, la premier și restul diplomaților, indiferent de culoarea politică. În România, de multe ori politica externă e folosită ca armă politică internă.
Și atunci când mai se vorbește despre problemele multiple ale diplomației, se ignoră voit criteriul performanței la post, cum bine mi-a suflat în ureche un diplomat plecat în misiune pe alt continent. Mai clar spus, nu există grile și criterii care să evalueze câți investitori străini au atras către România șefii misiunilor diplomatice și câte companii românești au conectat cu statul în care conduc misiunea pentru reprezentarea intereselor României.
Iar pe lângă toate acestea, evident, nu putem să nu vorbim de elefantul din cameră: lipsa de resurse și profesionalizare. Sau mai bine spus, dezechilibrul între alocarea de resurse, care nu se face în funcție de vreun criteriu de performanță.
MAE e subfinanțat, mulți diplomați au salarii modeste în comparație cu omologii lor din alte țări, iar resursele pentru proiecte sunt insuficiente.
Iar indicatorii ăștia alimentează demotivarea și exodul de competențe. Și cel mai tragic e că în loc să investim ca stat în formarea și retenția celor mai buni oameni pentru a ne reprezenta interesele în plan extern, acceptăm o diplomație de subzistență, care funcționează pe bază de inerție și de multe ori pe baza unor rețele de sinecuri transpartinice.
Și mai avem o problemă care trebuie corectată URGENT: România nu știe să comunice ceea ce face BINE, cum ar fi sprijinul pentru Ucraina în războiul său de rezistență împotriva invadatorilor ruși.
Spre deosebire de alte state care își proiectează constant propriile narațiuni, activități și branduri externe, România tace sau comunică defensiv, în cel mai bun caz. Practic, nu avem o strategie de diplomație publică reală proactivă.
Iar în ceea ce privește soft power-ul, nici nu existăm. Institutele culturale supraviețuiesc datorită unor diplomați de excepție, iar diplomația prin sport nu există nici ea, PENTRU CĂ NU INVESTIM SUFICIENT ÎN SPORT. Nici măcar pe David Popovici nu știm să-l exploatăm extern într-un mod eficient, dar nici nu o putem face din moment ce investițiile în sport nu se fac.
Brandurile comerciale care scalează și merg pe piețe externe își joacă singure cartea, cu lobby extern privat și fără ajutorul statului, iar comunitățile academice nici nu pot emite pretenții, din moment ce sistemul nostru universitar e inadaptat și dominat de impostură.
Toate astea, în realitate, sunt instrumente esențiale în diplomația modernă. Dar noi, în loc să folosim aceste resurse pentru a ne face atractivi și relevanți, rămânem blocați într-o diplomație clasică CARE NU MAI E LA MODĂ, centrată pe protocoale rigide și declarații impotente.
Să nu ne facem iluzii și să nu lăsăm emoția să ne întunece rațiunea. Nu am scăpat de pericolul extremist, iar impactul unei crize economice catastrofale nu a trecut. Și nici nu pare că se îndepărtează, din moment ce coaliția de guvernare nu reușește să adopte niște pachete ample de reformă care să aibă în vedere mai ales combaterea evaziunii fiscale și cheltuielile excesive inutile ale statului.
Iar atunci când va lovi acest tsunami economic, tare îmi e teamă că se va produce și un cutremur care va schimba și direcția politică a țării și o va muta spre Rusia și spre China. Iar într-un astfel de scenariu, securitatea României și prosperitatea cetățenilor vor fi puse în pericol.
Evident, unii vor spune că suntem în UE, în NATO, ar urma să aderăm la OECD și ne-am consolidat parteneriatul strategic cu SUA. Problema nu e însă direcția, asta nu o contestă nimeni, ci instrumentele cu care navigăm prin politica externă.
O repet că să știm de unde plăcm: diplomația noastră e subfinanțată, birocratică, lipsită de inițiativă și de narațiuni proprii eficiente și adaptate pentru contextul european și internațional volatil al anului 2025.
Iar fără o schimbare din aia dodolață, în modul de organizare, în alocarea eficeintă de resurse și în comunicarea strategică, nu vom ieși din irelevanță. Vom continua doar să ne aplaudăm singuri și să fim ignorați de restul aliaților în problemele care contează, pentru că aceștia ne vor privi ca pe niște pioni care nu emit pretenții, ci doar care ridică mâna și sunt de acord cu ce dictează majoritatea, fără să ne jucăm interesul național în raport cu interesul european și în baza principiilor democrației.
