România digitalizării de fațadă. Cum sabotează corupția instituțională și clientelismul politic digitalizarea reală a țării
România nu duce lipsă nici de infrastructură, nici de legislație digitală, ci de coordonare, transparență și leadership strategic.
Ca să ne putem dezvolta ca țară, în România e nevoie să existe o administrație publică centrală și locală transparentă și bine reglementată, care să nu se mai permită tot felul de optimizări ilegale și combinații mascate.
Iar TRANSPARENȚA asta, ca să reușească să fie combustibilul care duce țara spre progres, trebuie însoțită de DIGITALIZARE.
Și acum să vorbim puțin de această componentă fundamentală pentru ca o democrație în 2025 să funcționeze la parametri normali. Ce lipsește în digitalizarea României? GUVERNANȚA, după cum indică Raport Digital Nation realizat de specialiști din Estonia la inițiativa Edge Institute.
Problema principală în România, prieteni, e absența unei strategii naționale coerente și a unui centru clar de decizie care să impună standarde și responsabilități.
Ce spune raportul?
Că țara noastră dispune de infrastructură digitală, adică de internet rapid și de identitate digitală în curs de implementare, dar transformarea digitală a statului este blocată într-un „vid de guvernanță strategică”.
Mai concret spus, există legi, strategii sectoriale și proiecte punctuale, însă ele nu sunt coordonate coerent, nu sunt aplicate uniform și nu produc servicii publice digitale reale și ușor de folosit de către cetățeni.
Mai mult, România are un scor de doar 3,1 din 10 la indicele de maturitate digitală guvernamentală (față de Estonia ca benchmark), ceea ce arată că problema nu este lipsa cadrului legal sau tehnologic, ci lipsa de execuție și coordonare instituțională.
Raportul vorbește și despre faptul că digitalizarea e blocată de așa-numitele „fortărețe politice” care se găsesc în ministere și agenții guvernamentale și care sunt controlate de grupuri de interese ce văd deschiderea datelor și a serviciilor nu ca pe un beneficiu public, ci ca pe o pierdere din puterea lor.
Ei bine, asta e o formă clasică de captură instituțională, adesea însoțită de corupție. De ce? Păi dacă anumite grupuri de interese conectate la partide au controlul asupra bazelor de date, au și control asupra resurselor și fluxurilor financiare.
Mai mult, raportul Digital Nation indică și faptul că numirile în funcții de conducere sunt adesea determinate de considerente care depășesc competența profesională, ceea ce poate limita capacitatea de a construi o conducere stabilă, bazată pe merit, necesară pentru susținerea reformei.
Cu alte cuvinte, ne spun experții că au observat că numirile se fac în România mai ales pe criterii de loialitate, nu competență. Iar un astfel de sistem permite perpetuarea rețelelor clientelare cărora le-ar fi amenințate interesele printr-o digitalizare reală care ar include transparență, trasabilitate și control automatizat al resurselor și datelor.
Am dat și peste fraza asta în raport și m-a îngrijorat. E la pagina 11 din cele 50 ale raportului, pentru cine are curiozitatea să citească tot: „Nu există o imagine de ansamblu consolidată a cheltuielilor IT din sectorul public, iar guvernul nu dispune de datele de bază necesare pentru a gestiona tehnologia sa ca un întreg coerent”.
Practic, suntem în situația în care se acordă contracte IT supraevaluate atribuite preferențial, iar pe lângă acestea se multiplică proiecte identice în instituții diferite, lucru pe care experții din Estonia care au realizat raportul îl numesc „duplication and inefficiencies”. Însă, în practica din Românica, cel mai adesea manevra asta maschează sifonarea de fonduri publice care merg în buzunarele și conturile șmecherilor conectați la putere.
Raportul mai spune că „România recurge frecvent la ordonanțe guvernamentale de urgență (OUG), care adesea ocolesc coordonarea interministerială normală și consultarea publică, slăbind predictibilitatea și coerența implementării politicii digitale”.
Ce înseamnă asta, mai exact?
Păi e simplu, consultările publice transparente sunt un mecanism anticorupție, iar atunci când ele sunt ocolite prin OUG, ei bine, acest lucru reduce transparența decizională și creează spațiu pentru decizii arbitrare sau netransparente în domeniul digital. Și aici vorbim inclusiv de contracte, de planurile de infrastructură digitală, cât și de setările în ceea ce privește prioritățile de finanțare.
La pagina 7 din raport se vorbește și despre interoperabilitate, iar experții care au studiat ce se întâmplă în România au descoperit că lipsa unui sistem interoperabil face imposibilă corelarea automată a datelor din registre publice. Iar exact asta permite funcționarilor sau rețelelor corupte să opereze în zone gri, fără control încrucișat din mai multe părți.
Ce nu are România e o interoperabilitate bine făcută de instituții, care este, de fapt, una dintre cele mai eficiente măsuri anticorupție în plan administrativ.
În plus, în România noastră cea de toate zilele nu există un control digital obligatoriu pentru legi și politici noi, ceea ce permite adoptarea de acte normative care nu respectă standarde de interoperabilitate sau digitalizare, iar asta e o fucking vulnerabilitate structurală, după cum indică raportul.
Scurt pe doi, corupția și clientelismul politic sunt cauze majore ale blocajului digitalizării în România prin:
control politic asupra datelor și instituțiilor,
lipsa transparenței în cheltuieli și achiziții,
politizare și numiri netransparente,
ocolirea mecanismelor de consultare,
blocarea interoperabilității care ar permite control automatizat.
Și pentru că trebuie să ne enervăm, am lăsat bomboana amară de pe colivă la final: pe lângă faptul că raportul spune că serviciile digitale sunt fragmentate, siloizate și slab utilizate și că numai 23,5% dintre utilizatorii de internet folosesc servicii e-guvernamentale, se mai și detaliază faptul că 62% dintre funcționarii publici nu au participat niciodată la traininguri digitale, le lipsesc competențele avansate și nu există Chief Information Officer (CIO) și Chief Technology Officer (CTO) la nivel de ministere, similare cu cele din companii mari, dar adaptate la sectorul public.
De ce e important să vorbim despre aspectul ăsta?
Pentru că, prieteni, fără oameni pregătiți nici cea mai bună strategie sau infrastructură nu poate funcționa. Iar în România, în prezent, multe ministere nu au persoane clar responsabile pentru digitalizare.
Proiectele IT sunt gestionate ad-hoc, de direcții IT fragmentate, fără autoritate strategică reală. Iar pe lângă lipsa unui CIO/CTO, nu există nici un limbaj comun între ministere și centrul guvernamental, iar proiectele nu sunt coordonate între ele. Așa apar dublările de proiecte, lipsa de interoperabilitate și totul se termină cu achiziții scumpe și o totală incoerență. Adică HAOS.
Spre comparație, țările care au avansat digital, precum Estonia, Danemarca, Marea Britanie, au rețele de CIO/CTO în fiecare minister, coordonate central de un Consiliu General. De ce au făcut asta? Pentru că s-a ajuns la concluzia că aici e cheia unei digitalizări coerente și reale: coordonare, nu existența unei sume de insule care nu colaborează una cu cealaltă.
Deci, ca să fim sinceri cu noi înșine, în România digitalizarea înseamnă în acest moment doar „digitalizarea hârtiei”, adică procesele vechi sunt transpuse online fără reconfigurare, fără cercetare de utilizatori sau standarde de design.
Iar o problemă de fond, structurală să-i zicem, e că administrația publică centrală nu pornește de la nevoile cetățeanului, adică nu există un user research, nu se aplică standarde comune de design. Prin urmare, rezultatul e o digitalizare incoerentă, greu de folosit și care nu generează încredere publică.
Soluția în patru puncte
Raport Digital Nation realizat de specialiști din Estonia la inițiativa Edge Institute propune:
Înființarea funcției de Vice Prim-Ministru pentru Transformare Digitală
Înființarea funcției de GCIO (Government Chief Information Officer) + Biroul GCIO
- Aici intră formarea unei echipe de 6-10 experți în politici digitale, arhitectură guvernamentală și service design. Responsabilitățile lor principale ar include: dezvoltă strategia națională de transformare digitală, stabilește standarde tehnice și de servicii, coordonează CIO-ii ministeriali, face „digital check” obligatoriu pentru toată legislația și se ocupă de secretariatul Consiliului Digital.Înființarea unui Consiliul Digital, prezidat de Vicepremier
- Acesta va fi format din miniștri relevanți, șefi de agenții, reprezentanți din privat/academie/societate civilă. Consiliul să aibă întâlniri regulate (lunar), iar deciziile să fie obligatorii (nu consultative) și făcute publice.Agenție de Implementare pentru Transformare Digitală
„Lipseşte o strategie naţională. Unde vrem să ajungem? Cum ne raportăm dacă ne mişcăm repede sau încet, dacă ajungem unde trebuie? România adoptă legi repede, este bună la asta, dar are probleme în implementarea lor. De exemplu, semnătura electronică, unele instituţii o acceptă, altele încă o cer pe hârtie. Nu există un proces centralizat de achiziţie în domeniul IT pentru administraţia publică. Autorităţile îşi construiesc propriile platforme digitale. Trebuie să rămână o anumită autonomie, dar trebuie să fie şi standarde comune”, a explicat Taavi Linnamäe, Project Director, fost consilier strategic al Preşedintelui Republicii Estonia.
Nu pornim de la 0
România nu pornește însă de la zero. Avem infrastructură, avem legislație, avem proiecte punctuale, avem un mediu privat matur cu campioni în tehnologie și un capital uman invidiat de vecinii din regiune. Dar fără o organigramă clară a digitalizării, toate acestea rămân insule nelegate între ele, după cum mai spune Raportul.
Putem în următorii 5–10 ani să facem un salt uriaș, adică să plecăm de la coada Europei și să ajungem la media europeană în ceea ce privește digitalizarea, dar doar dacă trecem mai repede, mai concret și mai coerent de la vorbe la acțiune. Adică de la promisiuni la execuție, de la proiecte izolate la o strategie comună și de la fragmentare instituțională la o administrație care lucrează în primul rând pentru cetățeni și antreprenori.
Trăim încă în Evul Mediu.
Paradigma toxică din sectorul public "funcționari fără competențe digitale-lideri care promovează loialitatea" este reflectată în sectorul privat de tandemul "programatori nișați pe o tehnologie-lideri care nu știu decât cum să facă marje de profit cât mai mari". Pentru a face progrese semnificative în următorii 5-10 ani va fi nevoie de persoane care să știe cum să navigheze două lumi care nu au nici o motivație intrinsecă să sprijine digitalizarea sistemelor publice. Angajații din sectorul public se tem pe bună dreptate că vor deveni irelevanți (asemenea celor care vând bilete de autobuz); angajații din sectorul privat au fost obișnuiți să lucreze pentru bani, și atât. O strategie concretă, aplicată la contextul românesc, trebuie să ia în calcul acești factori sociologici: digitalizarea poate fi unul din vectorii prin care se sprijină și revitalizarea sentimentului civic în societate.