Trump îi pune Ucrainei pistolul la tâmplă. Lumea intră într-o eră în care marile puteri își negociază privilegii, nu principii

Administrația Trump a intrat într-o fază de presiune maximă asupra Kievului, oferind Ucrainei mai puțin de o săptămână pentru a accepta un „plan de pace” desenat aproape integral după liniile roșii ale Kremlinului.

Ca răspuns la planul de pace propus de Donald Trump și pe care Kievul este presat să îl accepte, președintele Zelenski s-a adresat ucrainenilor direct de pe străzile Kievului și a vorbit despre unul dintre cele mai dificile momente din istoria recentă a țării, cu un șir de alegeri imposibile: între pierderea demnității, pierderea unui aliat și riscul unei ierni devastatoare.

Parte din discursul de 10 minute al președintelui Volodimir Zelenski mai jos:

„Ucraineni, ucrainence!

Există un moment în viața fiecărei națiuni când toți trebuie să vorbim pe față. Sincer. Calm. Fără speculații, fără zvonuri, fără bârfe, fără nimic în plus. Așa cum este. Așa cum am încercat mereu să vorbesc cu voi.

Acum trăim unul dintre cele mai grele momente din istoria noastră. Acum, asupra Ucrainei apasă una dintre cele mai puternice presiuni de până acum. Acum, Ucraina se poate afla în fața unei alegeri extrem de dificile.

Fie pierderea demnității noastre, fie riscul de a pierde un partener esențial. Fie acceptarea celor 28 de puncte dificile, fie o iarnă extrem de dură – cea mai dură de până acum – și pericolele care vin odată cu ea. O viață fără libertate, fără demnitate, fără dreptate. Și să ni se ceară să avem încredere într-un om care ne-a atacat deja de două ori.

Se va aștepta un răspuns de la noi. Dar adevărul este că eu deja l-am dat. Pe 20 mai 2019, când am depus jurământul de credință față de Ucraina, am spus:

Eu, Volodimir Zelenski, ales prin voința poporului ca Președinte al Ucrainei, mă oblig prin toate acțiunile mele să apăr suveranitatea și independența Ucrainei, să protejez drepturile și libertățile cetățenilor ei, să respect Constituția și legile Ucrainei, să-mi îndeplinesc atribuțiile în interesul tuturor compatrioților mei și să ridic prestigiul Ucrainei în lume.

Pentru mine, nu este o formalitate de bifat – este un jurământ. Și în fiecare zi rămân fidel fiecărui cuvânt. Și nu îl voi trăda niciodată. Interesul național ucrainean trebuie respectat.

Nu facem declarații zgomotoase. Vom lucra calm cu Statele Unite și cu toți partenerii noștri. Va exista o căutare constructivă de soluții cu principalul nostru partener.

Voi prezenta argumente. Voi convinge. Voi propune alternative. Dar un lucru este cert: nu vom oferi inamicului motive să susțină că Ucraina nu vrea pace, că sabotează procesul sau că Ucraina nu este pregătită pentru diplomație. Asta nu se va întâmpla”.

În timp ce Casa Albă fixează termenul-limită pentru joi (27 noiembrie), după cum a relatat CNN, Moscova transmite că vede în planul propus de americani baza unui „acord final”, deși nu a avut încă discuții substanțiale cu americanii, scrie Sky News.

Planul celor 28 de puncte cere Ucrainei câteva concesii majore: cedarea teritoriilor ocupate, retragerea din zone controlate în estul Donbasului, demilitarizarea unui coridor care ar deveni „zonă neutră”, limitarea armatei la 600.000 de oameni, organizarea de alegeri în 100 de zile și renunțarea definitivă la dorința de a intra în NATO.

Toate aceste prevederi reiau, aproape punct cu punct, cererile maximale ale Rusiei din negocierile din 2022. În schimb, Rusia ar fi reintegrată treptat în economia globală, i s-ar ridica sancțiunile, iar Occidentul ar fi invitat să finanțeze reconstrucția Ucrainei sub o arhitectură condusă de Washington și care ar fi fix în beneficiul SUA.

Europa, deși profund vizată de consecințele acestui acord, pare prinsă din nou în postura de spectator. Potrivit BBC, liderii Germaniei, Franței și Marii Britanii au reconfirmat sprijinul „pe termen lung” pentru Ucraina, respingând ideea ca frontiera stabilită de agresor să devină punct de plecare pentru orice înțelegere.

În plus, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a transmis clar că „nimic despre Ucraina fără Ucraina”, însă discuțiile decisive se poartă între SUA și Rusia, iar planul care stă la baza negocierilor pare deja calibrat fără aport european real.

Practic, există acum în marile cancelarii europene acel sentiment al unei Europe puse în fața faptului împlinit, într-un moment în care arhitectura de securitate continentală se clatină mai tare ca niciodată după al Doilra război Mondial.

Începe retragerea…

Practic, Ucraina e presată să aleagă între un compromis dureros și riscul pierderii sprijinului american, iar e Rusia pregătită să negocieze de pe poziția câștigătorului tactic. Dar planul lui Trump nu este doar o schiță de armistițiu, pe care o impune în stilul său caracteristic, adică prin forță, ci și un semnal geopolitic despre rolul pe care SUA îl va juca în relație cu NATO în următorii ani.

Iar de aici se deschide inevitabil discuția despre ruptura de fond în arhitectura euro-atlantică:

Planul de pace în 28 de puncte prezentat de administrația Trump nu este, în esență, o propunere de oprire a războiului, ci un document strategic care marchează un moment de ruptură în arhitectura de securitate construită după 1949.

În centrul lui se află o idee pe care Washingtonul nu o spune explicit, dar o codifică în fiecare rând: Statele Unite nu mai vor să fie arhitectul NATO, ci doar furnizorul premium al acestei alianțe. Iar punctul 4 e semnalul că America se repoziționează, se retrage structural din leadershipul alianței și vede NATO nu ca pe un scut colectiv, ci ca pe o piață de desfacere pentru tehnologia sa militară.

Ce spune punctul 4: „Va avea loc un dialog între Rusia și NATO, mediat de Statele Unite, pentru a rezolva toate problemele de securitate și a crea condiții pentru dezescaladare, în vederea asigurării securității globale și creșterii oportunităților de cooperare și dezvoltare economică viitoare”.

Aparent tehnic, punctul ăsta este cheia întregului plan: SUA anunță că vor „media” un dialog între Rusia și NATO. Cu alte cuvinte, Washingtonul nu mai vorbește ca lider al alianței, ci ca arbitru între două tabere. Iar în limbaj diplomatic, asta înseamnă un singur lucru: repoziționare strategică.

Ca să mediezi între două părți, nu poți fi una dintre ele. Este, de fapt, prima formă de decuplare simbolică dintre SUA și NATO, accentuată de declarațiile de zilele trecute ale ambasadorului american la NATO, care a sugerat că Germania ar putea prelua conducerea SACEUR, adică comandantul suprem al forțelor aliate al NATO în Europa (poziție militară de vârf pe care americanii o dețin în mod tradițional în cadrul Alianței). Dacă se ajunge la acest punct și americanii nu vor mai conduce Comandamentul, ei bine, NATO cred că va deveni atunci un proiect european cu garanții americane condiționate.

Un alt punct din planul propus de Trump care e important de analizat e 14. Ce spune: „Fondurile înghețate vor fi utilizate după cum urmează: 100 de miliarde de dolari din activele rusești înghețate vor fi investiți în eforturi conduse de SUA pentru a reconstrui și investi în Ucraina. SUA vor primi 50% din profiturile acestei întreprinderi. Europa va adăuga 100 de miliarde de dolari pentru a crește suma investițiilor disponibile pentru reconstrucția Ucrainei. Restul fondurilor rusești înghețate vor fi investite într-un vehicul de investiții separat americano-rus care va implementa proiecte comune în domenii specifice. Acest fond va avea ca scop consolidarea relațiilor și creșterea intereselor comune pentru a crea un stimulent puternic de a nu reveni la conflict”.

Cu alte cuvinte, activele rusești înghețate vor finanța reconstrucția Ucrainei, iar SUA vor încasa 50% din profit. Altfel spus, agresorul plătește reconstrucția victimei, dar superputerea garantă devine beneficiarul financiar principal. Iar restul fondurilor se duc într-un fond comun SUA–Rusia, descris ca instrument de „stabilitate”.

În spatele acestui design economic stă filosofia geopolitică a lui Trump: pacea nu este o obligație morală, ci o oportunitate de business. De fapt, SUA nu „apără” Ucraina, ci creează un sistem în care Rusia depinde de mecanisme financiare controlate la Washington, o versiune americană a doctrinei germane „Wandel durch Handel”, doar că mult mai cinică și mult mai profitabilă.

Cel mai toxic punct al planului este punctul 7. El spune așa: „Ucraina este de acord să includă în constituția sa faptul că nu va adera la NATO, iar NATO este de acord să includă în statutele sale o prevedere conform căreia Ucraina nu va fi admisă în viitor”.

Dacă s-ar întâmpla ce screi aici, ar fi prima recunoaștere formală, în documentele NATO, a sferei de influență rusești în Europa post-Război Rece. Dacă un agresor poate impune veto asupra extinderii NATO, atunci logica care a ținut continentul stabil timp de trei decenii, prin conceptul Open Door Policy, ar fi anulată.

Iar Ucraina, nu doar că ar ceda teritorii, ci ar ceda dreptul de a-și proteja viitorul. Și după Ucraina, ce ar mai împiedica împingerea Republicii Moldova sau a Georgiei, spre exemplu, spre același scenariu? ( e o întrebare retorică, evident).

Ce trebuie să înțelegem cu toții?

Că planul de pace propus de Trump nu înseamnă pace, ci începutul unei noi ordini strategice în care America se retrage din postura de lider al Occidentului și se transformă în furnizorul principal al unei alianțe europene care trebuie să învețe, poate prea târziu, să se apere singură.

Unde e Europa în acest moment? Captivă, așa cum mi-a indicat foarte bine un prieten politolog, între un agresor revizionist la est și un partener tranzacțional la vest. Iar acum se pregătește să intre într-o epocă în care nu mai poate externaliza securitatea și e în acelai timp obligată să-și accelereze procesul de înfăptuire a autonomiei strategice.

Dacă acceptă logica planului lui Trump, Europa revine la o lume împărțită în sfere de influență, iar Ucraina devine o simplă monedă de schimb într-un joc geopolitic mult mai mare, în care Trump redefinește nu doar NATO, ci însăși relația Americii cu ordinea liberală construită după 1945.

Administrația MAGA pare să considere în acest moment că europenii pot și trebuie să accepte un compromis geopolitic care ține mai degrabă de logica echilibrului de putere, nu de arhitectura actuală ordinii occidentale.

De altfel, întregul plan conține o idee fundamental nouă în politica americană postbelică: raportul SUA–Europa–Rusia trebuie resetat printr-un parteneriat economic strategic, în care garanțiile de securitate sunt monedă de schimb pentru ridicarea sancțiunilor și reintegrarea Moscovei în G8.

De aceea nu e întâmplător că textul propune proiecte comune SUA–Rusia în energie, minerale, exploatări arctice și chiar investiții în inteligență artificială. E, de fapt, o reîntoarcere a Americii trumpiste la o paradigmă realistă clasică care niciodată nu a adus pacea: marile puteri negociază între ele, restul se aliniază.

Trump îi pune Ucrainei „pistolul la tâmplă”

Jurnalistul și scriitorul american Michael Weiss scrie că pentru prima dată de la începutul ivaziei ruse pe scară largă, Kievul simte mai multă presiune de la aliatul său principal decât de la inamicul său istoric. Nu pentru că Rusia nu ar mai fi periculoasă, ci pentru că Washingtonul a decis că „pacea” poate să fie o oportunitate de afaceri.

Weiss folosește metafora „pistolului la tâmplă” în comentariul său pentru că vede ceea ce mulți analiști ezită să spună explicit: Statele Unite îl presează pe Zelenski să semneze un document care normalizează o agresiune militară și care, în mod structural, consfințește sfera de influență a Rusiei.

Iar faptul că Zelenski iese cu un mesaj public în care mulțumește, dar transmite subtextul „nu putem semna orice” arată cât de reală e presiunea. E discursul unui lider care încearcă să evite colapsul total al sprijinului, în timp ce își pregătește propriul plan alternativ împreună cu europenii, așa cum notează publicația The Kyiv Independent.

Practic, Zelenski e conștient că:

• dacă refuză planul american, pierde arme, pierde informații, pierde timp;

• dacă îl acceptă, pierde teritorii, pierde demnitate, pierde sprijin popular;

• dacă Europa nu reușește să vină rapid cu o contrapropunere convingătoare, rămâne fără alternativă;

• timpul lucrează împotriva Kievului și în favoarea lui Putin.

Deși au mai existat momente în ultimul an, e pentru prima dată când Rusia vede tot mai clar ceea ce a așteptat în aproape 4 ani de război: o fisură între Statele Unite și Europa. Și dacă fisura devine fractură, planul de pace nu va fi doar sfârșitul războiului.
Va fi sfârșitul unei ordini occidentale care în care credeam cu toții, îmbătați de dividentele păcii, că democrațiile își apără reciproc libertatea.

Lumea dominată de „neo-royalism”

Politologul Marius Ghincea, cercetător la universitatea elvețiană ETH Zurich și specializat în politică externă și de securitate, spune că arhitectura propusă de Washington nu urmărește stabilitatea, pacea sau reconstrucția Ucrainei.

Practic, se urmărește extragerea de avantaje pentru Statele Unite. În limbajul teoriei relațiilor internaționale, ceea ce propune Trump nu aparține nici ordinii westphaliene (centrată pe suveranitate), nici sistemului liberal internațional (centrat pe reguli, interdependență și instituții).

E altceva și se numește „neo-royalism”, adică o ordine în care clicile politice dominante își distribuie rente, privilegii și statut, exact cum făceau monarhiile medievale când ofereau feudelor avantaje în schimbul loialității.

Dacă privim atent lista celor 28 de puncte propuse de Trump, logica extractivă la care face apel Marius ghincea e acolo, crudă și vizibilă. Deci nu vorbim de o ordine bazată pe reguli și o pace bazată pe dreptate, ci de o arhitectură geopolitică în care marile puteri își împart beneficiile, iar vasalilor li se cere doar să accepte aranjamentul. De aceea planul american nu avantajează Ucraina și nici măcar Rusia, ci doar interesele extractive ale noii elite politico-economice de la Washington.

Deci, ca să ne înțelegem, în noua ordine globală pe care vrea să o impună Trump (dar nu umai el), regulile nu mai contează. Ceea ce contează sunt doar triburile de putere. Iar planul de pace al administrației Trump se potrivește perfect cu această direcție.

De ce? Păi pentru că SUA nu mai tratează Ucraina ca un stat suveran, ci ca un teritoriu negociabil. Nu mai tratează Rusia ca un agresor, ci ca un actor strategic cu care poate face schimb de resurse. În plus, Europa nu mai este un aliat pentru americani, ci o regiune care trebuie să-și asume costurile propriei securități.

Acest tip de ordine, neo-royalistă, cum o definesc autorii citați de Marius Ghincea, nu legitimează pacea prin drept, ci prin excepționalism, adică prin ideea că „noi, cei puternici, știm mai bine”. Dar acel „știm mai bine” nu se referă la „știm mai bine (pentru toată lumea)”, ci doar la „știm mai bine (doar pentru noi)”.

Cum comunică Bucureștiul în acest context?

În timp ce premierul polonez Donald Tusk spune că „Ucraina nu poate fi forțată la o pace pe care nu o vrea”, președintele lituanian Gitanas Nausėda spune că „propunerea de a forța Ucraina să cedeze teritorii și să-și restricționeze armata este o capitulare”, cancelarul german Friedrich Merz spune că „linia de contact trebuie să rămână baza oricărei discuții” și președitele finlandez Stubb spune că „fără Ucraina nu se discută nimic”, poziția României rămâne una corectă instituțional, dar slabă și lipsită de conținut strategic.

Mesajul președintelui Nicușor Dan pare scris pentru o situație în care România nu vrea să „supere pe nimeni” și în ideea „așteptăm să vedem ce hotărăsc ceilalți”. Spre comparație, polonezii, balticii, germanii și restul multora dintre europeni transmit că nicio discuție despre pace nu trebuie să se poarte fără Ucraina și că nu trebuie să se accepte nicio capitulare impusă prin cedări teritoriale.

Pozițiile majoritatea liderilor europeni sunt cele care trebuie să fie într-un astfel moment dramatic: ferme, clare și fără ambiguități diplomatice care umbresc realitatea. În schimb, mesajul României evită exact esența problemei. Nicușor Dan salută „eforturile președintelui Trump” într-un moment în care aproape întreaga Europă spune că aceste „eforturi” sunt, de fapt, un ultimatum pentru Ucraina.

Și, din nou, nu ratăm oportunitatea de a rata orice oportunitate de a ne crește valoaea geopolitică în lan regional și chiar internațional. România dispune de voce, are teoretic greutate regională, are o miză uriașă în stabilitatea Ucrainei pentru că suntem la granița războiului de agresiune început de Putin, dar nu știm să ne folosim e nimic din tot ce avem. Băgăm mereu capul la cutie ca să nu deranjăm.

Un joc mai mare

Pe termen lung, planul lui Trump ar putea consta în fracturarea relației dintre Moscova și Beijing. Dar, pe termen scurt, costul acestei strategii este plătit de Kiev.

Ucraina este obligată să accepte limitări militare, să renunțe la teritorii, să intre într-o pace negociată de alții, dar să rămână într-o zonă tampon între două logici mari: logica securității europene (care vrea protecție și reguli) și logica marii strategii americane (care vrea control asupra balanței de putere cu China).

De aceea liderii europeni care au curajul să simtă momentul resping dur planul lui Trump. Pentru că, pentru ei și națiunile pe care le conduc, Ucraina nu este o piesă de negociere, ci un scut. În schimb, pentru Washington, Ucraina este, în mod cinic, un pivot într-un joc mai mare de dominație geopolitică în plan global.

Marele „bullshit” al lui Trump

Planul de pace al lui Trump oferă Ucrainei garanții de securitate inspirate din articolul 5 al NATO, iar prevederile sunt incluse într-un document separat.

Statele Unite afirmă că un atac armat semnificativ, deliberat și susținut al Federației Ruse peste linia de armistițiu convenită pe teritoriul ucrainean va fi considerat un atac care amenință pacea și securitatea comunității transatlantice.

Într-un astfel de caz, președintele Statelor Unite, în exercitarea autorității constituționale și după consultări imediate cu Ucraina, NATO și partenerii europeni, va stabili măsurile necesare pentru restabilirea securității. Iiar aceste măsuri pot include:

• forța armată,

• asistență în domeniul informațiilor și logistică,

• acțiuni economice și diplomatice,

• sau alte măsuri considerate adecvate.

În plus, un mecanism de evaluare comun cu NATO și Ucraina va evalua orice încălcare reclamată. Numai că acest document separat cu garanțiile e, în esență, o mască politică, o formulă cosmetizată, concepută special pentru a acoperi faptul că SUA nu mai văd NATO ca pe o alianță politico-morală, ci ca pe un mecanism comercial, tranzacțional, delegat Europei, dar profitabil Americii.

În documentul propus Ucrainei de administrația Trump, așa cum a fost el prezentat de jurnaliștii de la Axios, se prevede o garanție pe 10 ani care se reînnoiește doar dacă vor părțile, iar SUA decid unilateral măsurile, în timp ce și Rusia este parte semnatară.

Mai mult, documentul prevede și existența unei „comisii mixte” de monitorizare condusă de partenerii europeni, cu participarea Statelor Unite.

Dacă e să ne uităm fără perdea la aceste garanții, ei bine, structura lor nu e deloc una favorabilă Ucrainei, pentru că e acolo limita în timp, clauzele de reînnoire, faptul că trebuie semnată și de Rusia pentru a intra în vigoare, faptul că se aplică doar „la încălcări calificate” (cine le definește și în baza a ce?), faptul că răspunsul militar este la discreția președintelui SUA și faptul că nu există o obligație automată.

E exact modelul de asigurare geopolitică falsă, menită doar să dea bine în poza de moment. Însă prin cea Trump spune voalat: „Plătiți, iar noi vă acoperim… dacă și când considerăm oportun”.

Iar faptul că Rusia este parte semnatară a garanției e fără precedent pentru NATO. De ce? Pentru că NATO nu negociează garanții de securitate cu agresorul și nu ar trebui să semneze cu adversarul clauze privind apărarea unui stat terț.

A include semnătura Rusiei într-o garanție „inspirată din Articolul 5” este o inversare totală a ordinii occidentale actuale și ar fi echivalentul ideii total absurde: „Semnați voi, rușii, că dacă ne mai atacați, vom reacționa”.

În realitate, ce propune Trump e o garanție negociabilă și cu „proprietate partajată”, nu una exclusiv occidentală. Iar asta slăbește în sine garanția, nu o întărește.

„Pace prin forță”, dar fără forță. Paradoxul Europei care vorbește despre autonomie strategică, dar se teme să investească în propria apărare

---