Verdictul unui cercetător român de la Columbia University: România a ajuns o țară capturată de partidele-cartel, iar competența a devenit o amenințare pentru „sistem” (interviu cu Aurelian Mohan)
De peste trei luni nu avem un guvern cu puterni depline. Însă românia nu s-a trezit într-o dimineață neguvernabilă. A fost împinsă aici, încet și metodic, de partide care au confundat statul cu propria organizație, funcția publică cu recompensa politică și votul cu un cec în alb.
Criza politică de la București e astfel despre un sistem care blochează decizii și continuă să funcționeze din inerție, fără să mai știe prea bine în ce direcție merge.
Ca să aflu mai multe despre ce se întâmplă cu această criză, ei bine, am apelat la analiza unui politolog de nouă generație, care vede totul obiectiv și puțin de mai departe, chiar dacă face cumva neveta între New York și București.
Aurelian Mohan e project manager la Columbia University din celebrul Manhattan și descrie România, în podcastul Explicativ, ca pe un stat sufocat de prea mulți actori cu drept de veto.
Cine sunt ei? Păi să-i luăm în ordinea numerelor de pe tricou: președintele, partidele parlamentare, formațiunile care refuză să guverneze unele cu altele și liderii care nu vor să cedeze nimic. Ei toți au redus aproape la zero spațiul în care mai poate fi construit un acord. Rezultatul: țara stă pe loc.
Aurelian Mohan spune că există o tensiune produsă în interiorul sistemului democratic, fără ca mecanismele să fie neconstituționale. Rezultatul politic rămâne însă blocajul. „Nu este nimic antidemocratic la mijloc, dar este un blocaj”, spune Aurelian Mohan, iar ieșirea din acest blocaj depinde de capacitatea președintelui Nicușor Dan de a construi compromisul pe care partidele nu par dispuse să-l facă.
„Criza actuală nu face altceva decât să ardă până și ultimele grame de credibilitate și legitimitate pe care aceste partide politice și, evident, oamenii politici ca atare l-au avut până în 2026”, mai adaugă Aurelian Mohan.
Problema partidelor numite proeuropene e legitimitatea. Pot continua să funcționeze, să voteze legi și să împartă ministere, însă nu mai conving societatea că îi reprezintă interesele. „Legitimitatea se reface prin performanță”, amintește Aurelian Mohan.
Și tocmai performanța lipsește, iar românii văd o administrație greoaie, servicii publice slabe și o creștere economică pe care mulți o descoperă doar în discursurile guvernamentale.
Concret, partidele tradiționale au pierdut teren prin propriile eșecuri, iar fiecare nouă criză mai arde o bucată din încrederea care le-a rămas. Iar atunci când se întâmplă acest lucru, ei bine, se naște revolta, pe care apoi propaganda o preia, o ambalează și o transformă în furie politică.
Coaliția PSD-PNL din timpul lui Ciucă și Ciolacu a accelerat această degradare
Două partide care ocupaseră cândva poziții aparent opuse au ajuns să administreze împreună aproape întregul stat, lăsând în opoziție un spațiu uriaș pe care l-au ocupat AUR, SOS, POT și întreaga industrie a resentimentului. Unul dintre pragurile acestei degradări a fost coaliția PSD-PNL formată în 2021 la inițiativa fostului președinte Klaus Iohannis.
Aurelian o numește fără rețineri „monstruoasa coaliție”, construită pentru ca cele două partide să acapareze cât mai mult din instituțiile statului și să aibă acces mai ușor la resursele publice.
În aceeași perioadă, România a intrat pe „un trend descendent în ceea ce privește democrația”. După ani de consolidare democratică, țara a început să alunece în sens invers. Instituțiile au rămas formal în picioare, alegerile au continuat, iar discursul european nu a dispărut. Însă, în interiorul statului, controlul politic, clientelismul și slăbirea mecanismelor de verificare au împins România spre ceea ce Mohan numește explicit „un fenomen de autocratizare”.
PSD și PNL au ajuns să semene tot mai puțin cu partidele clasice pe care pretind că le reprezintă. Doctrinele au rămas prin sertare, membrii obișnuiți contează foarte puțin, iar cotizațiile au devenit aproape irelevante. Partidele își votează singure subvențiile și își asigură supraviețuirea direct din bani publici.
„Nu mai vorbim de partide clasice, vorbim de partide-cartel”, explică Aurelian Mohan. Peste această cartelizare s-a construit o rețea de patronaj: „Avem acces la bani publici, dar după aceea ne dorim și funcții care generează putere, influență și mai mulți bani publici”, mai indică acesta.
Cu alte cuvinte, partidul a devenit o mașină electorală așezată peste o rețea de distribuire a resurselor statului. Adică, mai clar spus, administrația centrală și locală, companiile de stat și instituțiile au devenit moneda prin care se cumpără loialitatea internă.
Nici puterea reală din România nu se află într-o singură cameră secretă, în jurul unei singure mese. „Puterea este policentrică”, spune Aurelian Mohan.
Există grupuri de interese economice, rețele de partid, baroni locali, o birocrație capturată și servicii secrete care au funcționat istoric cu un control parlamentar și civil insuficient. Împreună, aceste structuri produc „zeci, dacă nu chiar sute de centre de putere”.
Fiecare controlează o instituție, o companie, o direcție, o numire sau un buget. De aici vine și dificultatea de a identifica un singur sistem coerent. România nu are un stat profund perfect organizat. Are mai mult o bază de oameni fragmentată, politizată și măcinată permanent de lupte între rețelele din care e formată, crede Aurelian Mohan.
Una din ideile centrale care au reieșit din interviul cu el e că puterea este fragmentată și folosită pentru prea multe interese care se lovesc unele de altele.
Propaganda
În tot acest context, propaganda a știut să transforme furia în vot, frustrarea în ură și neîncrederea într-o respingere totală a democrației liberale. Însă propaganda nu a creat nemulțumirea românilor din nimic.
„Propaganda este acceleratorul, dar combustibilul prioritar al acestui foc sunt rezultatele extrem de slabe, demoralizatoare și supărătoare ale partidelor tradiționale”, spune Aurelian Mohan.
Creșterea economică a rămas inegală, iar standardul de viață nu a avansat în același ritm pentru toată țara. Drept urmare, când oameni din București spun că nu-și mai permit să trăiască în propriul oraș, ruptura socială nu mai poate fi pusă doar pe seama TikTokului sau a operațiunilor de sabotaj informațional și dezinformare ale Kremlinului.
Competența
În interviul cu Aurelian Mohan am vorbit și despre faptul că există o categorie pe care sistemul românesc nu doar că nu reușește să o păstreze, ci pare construit să o îndepărteze: oamenii competenți.
Atunci când promovările nu se mai fac pe criterii de performanță, ele sunt înlocuite de loialitatea testată față de partid, șef sau rețea. Așa apare contraselecția. Conformiștii rămân, iar profesioniștii care pun întrebări sau contestă autoritatea cu argumente sunt izolați și marginalizați. Și, în cele din urmă, pleacă (din țară).
„În momentul în care promovările pe bază de competențe nu există, practic dispar și sunt înlocuite de promovări pe bază de loialitate, se realizează o contra-selecție sau o selecție adversă”, explică Aurelian Mohan. Pentru omul capabil rămân doar trei variante: să tacă, să se conformeze sau să plece.
În instituțiile capturate de rețelele de infleunță și putere, competența a devenit chiar un pericol. „Competența reprezintă o amenințare pentru sistemele de clienți și de patroni promovate de partidele politice”, precizează Aurelian Mohan.
De ce? Pentru că omul bun este greu de controlat. Are propriile idei, poate produce rezultate fără protecția partidului și ajunge să demonstreze cât de inutili sunt cei promovați doar pentru loialitate.
Tocmai de aceea, oamenii cu studii serioase și realizări profesionale sunt acceptați cu greu în cercurile de putere. „Acei oameni nu pot fi ținuți în frâu, nu pot fi controlați, nu pot fi ușor introduși în agenda partidelor”, ține să indice Aurelian Mohan.
Concluzia acestei părți din discuție e că sistemul nu se teme de incompetență, căci cu ea știe să lucreze. Sistemul se teme de profesionistul care nu depinde de el, care Pune întrebări, contestă ordinele proaste, cere criterii și livrează rezultate.
România își alungă astfel oamenii de care are cea mai mare nevoie. Un profesionist tânăr intră într-o instituție, încearcă să schimbe ceva și descoperă rapid că munca bună nu îi aduce influență, iar rezultatele nu îl protejează. În fața lui rămân două drumuri: conformarea sau exitul profesional. Mulți varianta doi, adică aleg străinătatea.
Dar alegerea nu vine pentru că urăsc România, ci pentru că România le transmite că nu are nevoie de ei decât ca decor, într-un CV prezentat frumos într-o campanie electorală.
Aurelian Mohan spune că acestă contraselecție începe însă cu mult înainte ca un tânăr să intre într-un minister sau într-un partid. Începe în școală și în facultate.
Sistemul educațional românesc „are foarte multe momente în care umilește studentul sau elevul”, spune Aurelian, precizând că în loc să-i explice unde a greșit și să-l ajute să-și construiască argumentele, profesorul își afirmă deseori autoritatea prin frică.
La masterate și doctorate persistă selecții închise și mici carteluri academice care pot bloca destinele unor tineri buni, mai indică Aurelian, precizând și că după suficientă umilință și suficiente uși trântite, plecarea ajunge să pară singura cale. „De aceea vârfurile noastre pleacă: pentru că s-au lovit de aceste ziduri și de aceste blocaje structurale”, a ținut să mai puncteze invitatul acestei ediții.
Aurelian Mohan lucrează la New York, la Columbia University, dar continuă să revină în România. Îl aduc înapoi familia, prietenii, dorul de țară și ceea ce el numește „patriotism civic”. Nu vrea să accepte că singura soluție e abandonul. A întâlnit mulți români plecați care au pregătirea și dorința de a schimba ceva, însă „așteaptă momente de inflexiune, momente de cotitură în care să se întoarcă și să-și pună resursele către un țel mai mare”.
Aurelian crede că România are mai multe opțiuni decât eterna alegere între partidele tradiționale și extremiști. Numai că aceste opțiuni trebuie construite de oameni care încă nu și-au pierdut energia în lupta cu statul.
El a mai povestit că la Columbia, relația dintre profesor și student pornește de la altă premisă. Chiar și atunci când studentul greșește, profesorul îi explică unde este problema și îl ajută să-și reconstruiască argumentul. Nici studenții americani nu sunt, individual, niște supraoameni comparativ cu cei buni din România.
Diferența apare la nivelul mediu, în infrastructură, în libertatea de a dezbate și în mediul care îi împinge pe oameni să gândească. România produce vârfuri în ciuda sistemului, apoi se miră că ele pleacă. Columbia construiește un ecosistem în jurul lor.
Aurelian povestește că a avut câteva cursuri fundamentale obligatorii, iar restul programei și-a construit-o singur, alegând din aproape o mie de cursuri. „Eu mi-am făcut curricula”, spune el. A putut studia autoritarismul, politica externă, economia și fizica, urmărind inclusiv cursurile lui Brian Greene (unul dintre cei mai cunoscuți fizicieni la nivel internațional). Ideea centrală nu era memorarea unei materii pentru examen, ci formarea unui om capabil să lege politica de economie, statistică, tehnologie și securitate. „În era inteligenței artificiale nu poți să fii politolog dacă nu știi și economie”, a explicat Aurelian Mohan.
Atmosfera de la Columbia este construită în jurul proiectelor. Bibliotecile au milioane de volume, dezbaterile au loc permanent, iar studenții trăiesc într-un mediu în care ideile circulă și sunt puse la încercare. Când oamenii se întâlnesc, întrebarea nu rămâne la banalul „ce mai faci?”, ci „La ce proiect lucrezi?” e întrebarea care definește campusul.
Studenții organizează evenimente, construiesc organizații, fac cercetare și aduc în fața colegilor diplomați, economiști, cercetători și oameni care au luat decizii la cel mai înalt nivel.
Spre comparație, în universitățile românești, prea mulți tineri sunt antrenați doar să treacă examenul, să obțină diploma și să nu-l deranjeze pe profesor. Acolo începe ruptura dintre o societate care construiește soluții pentru provocările lumii de mâine și una care așteaptă soluții pentru acestea.
Autocratizarea
Cea mai grea concluzie a discuției cu Aurelian e și cea pe care elita politică actuală încearcă să o împingă sub preș: țara se autocratizează. Evident, nu printr-o lovitură brutală, cu instituții desființate peste noapte, ci prin golirea lor lentă de conținut și prin transformarea banului public într-un instrument de control politic.
Pericolul adevărat este momentul în care această degradare nu ne mai revoltă. Când ajungem să considerăm firesc ca loialitatea să valoreze mai mult decât competența, ca partidele să-și împartă statul și ca nimeni să nu mai răspundă pentru slăbirea democrației. „Mă doare să văd că România este pe o tendință de autocratizare”, spune Mohan, insistând că avem nevoie de oameni care să le spună politicienilor când nu mai respectă principiile democratice.
Concluzia generală a acestui interviu e că România nu va ieși din această coborâre spre autocratizare prin inerție și nici prin bunăvoința celor care profită de ea. Va ieși doar când suficient de mulți oameni vor refuza să trateze capturarea statului drept normalitate.
Perfect adevărat! Acest sentiment l-am avut și noi cei tineri care am plecat din țară atunci când poate nu aveam o pregătire profesională majoră dar pe parcurs am evoluat. Păcat că nu se dorește o reîntoarcere a clasei tinere și cu o altă perspectivă și un alt fel de a gândi.