De ce Trump dă întotdeauna înapoi când se lovește de o poziție fermă și unită
Trump întotdeauna dă înapoi.
După două săptămâni care au dus relația transatlantică la cel mai periculos moment din ultimele șapte decenii, Trump a clipit primul. A anunțat că suspendă tarifele punitive programate pentru 1 februarie către cele opt națiuni europene care au trimis trupe în Groenlanda și că, în urma unei întâlniri „foarte productive” pe care a avut-o cu Secretarul General al NATO, Mark Rutte, s-a stabilit „cadrul unui viitor acord cu privire la Groenlanda și, de fapt, la întreaga Regiune Arctică”. În plus, Trump a spus și că nu va folosi forța pentru a prelua Groenlanda, dar a insistat că SUA trebuie să obțină acest teritoriu prin „negocieri imediate”.
Trump practic a desfășurat abordarea TACO, despre care am scris încă din 18 ianuarie. Ea înseamnă (Trump Always Chickens Out) În traducere pentru toată lumea, adică „Trump dă mereu înapoi”.
Deși retorica sa inițială părea să indice o disponibilitate spre auto-distrugere economică pentru a obține Groenlanda, realitatea din spatele ușilor închise, adică presiunea piețelor financiare și unitatea neașteptată a europenilor, l-au forțat să caute o ieșire onorabilă dintr-o criză pe care singur a generat-o.
Ceea ce s-a vândut publicului american drept o negociere de forță pentru „Securitatea Arctică” și „Domul de Aur” s-a dovedit a fi, în esență, o coliziune violentă cu realitatea interdependenței transatlantice. Trump a forțat limitele până când bursa americană a semnalat că nu e de acord cu apucăturile sale imperialist-revizioniste și a testat rezistența NATO doar pentru a reveni la masa negocierilor în momentul în care costurile politice și financiare au devenit tangibile.
Ei bine, episodul ăsta e cazul perfect de studiu privind modul în care actuala administrație MAGA de la Casa Albă funcționează. Mai exact, fabrică o criză existențială pentru a vinde apoi revenirea la normalitate drept o victorie istorică.
Cum a început însă totul?
Păi pe 17 ianuarie, după mai multe zile în care s-a intensificat propaganda rețelei MAGA și a anumitor oficiali din administrația Trump cu privire la intenția SUA de a achiziționa Groenlanda, Trump a făcut o postare pe Truth Social în care a aruncat practic în aer liniștea diplomatică invocând „Pacea Mondială”, care, paradoxal, în viziunea lui înseamnă o pace creată prin forță brută.
Reacția imediată a oficialilor europeni a fost una de „perplexitate absolută” mai degrabă decât de furie. Absurditatea cererii și mai ales modul în care sunt desfășurate acțiuni pentru a se îndeplini obiectivul sunt atât de ciudate încât diplomații nu au efectiv un protocol standard de răspuns.
Ei bine, confuzia asta e exact mediul în care tactica lui Trump prosperă. De ce? Pentru că el creează haos pentru a destabiliza adversarul, forțându-l să ia apoi decizii pripite sub imperiul șocului și al neînțelegerii.
Am vorbit eu inclusiv cu unii diplomați români care mi-au spus că e extrem
de dificil să prevezi un astfel de scenariu și să ai planuri de contingență în interiorul NATO pentru momentul în care cel mai important aliat decide să acționeze ca un cuceritor, nu ca un partener.
Însă europenii s-au ținut tare pe poziții și au răspuns tactic și ferm, dar fără să sară cu capul înainte și să intensifice ostilitatea.
Trump și-a pregătit terenul narativ pentru toată această criză. Iar argumentul „Domului de Aur” și invocarea unui pericol existențial reprezentat de China și Rusia în regiunea arctică au fost construite pentru a vinde anexarea Groenlandei publicului american MAGA nu ca pe un capriciu imperialist al său și al administrației pe care o conduce, ci ca pe o necesitate vitală de securitate națională.
Iar retorica asta a avut rolul de a justifica anticipat costurile imense și riscurile diplomatice ale aventurii expansioniste. Concret, Trump a încercat să transforme o dispută teritorială într-o „cruciadă patriotică”. Numai că realitatea de care era conștient Trump încă de la început, încă din primul moment al operațiunii, e că nu are sprijinul Congresului SUA pentru achiziția Groenlandei și nici măcar al întregii administrații pentru a declanșa un conflict comercial de o asemenea amploare cu cei mai importanți aliați ai Washingtonului.
Deși Trump pozează într-un lider puternic, acțiunile sale ca președinte al SUA demonstrează că el dă aproape întotdeauna înapoi atunci când întâlnește o rezistență reală.
De aceea am spus în textul din 18 ianuarie de pe Explicativ că Trump, înainte de a i se răspunde cu măsuri, trebuie tradus și înțeles. De ce? Pentru că psihologia sa politică e una tranzacțională și de bullying: el nu apreciază liderii sau țările care operează după logica ultra-precaută de tipul „capul plecat sabia nu-l taie”. Când partea cealaltă pleacă capul și pupă inelul, comportamentul ăsta e văzut de Trump ca o invitație la agresiune suplimentară. În schimb, paradoxul relației cu Trump e că el respectă doar forța care i se opune.
Mai clar spus, Trump emite semnale agresive și așteaptă ecoul. Așa funcționează strategia lui. Dacă ecoul este slab, înaintează. Dacă se lovește de un zid dur cum s-a întâmplat acum când s-a lovit de zidul europenilor, adică de o poziție cu spatele drept și argumente de forță, calculele sale se schimbă radical.
Atenție, însă, că detensionarea anunțată pe scena de la Davos nu e un act de generozitate, ci rezultatul faptului că Europa, de data asta, nu a clipit prima, cum probabil se aștepta Trump. Așa cum s-a întâmplat anterior în relațiile cu China sau chiar în anumite momente în relația cu Zelenski și Ucraina, Trump a făcut pasul în spate în momentul în care costul confruntării a depășit beneficiul de imagine.
Dar ca să fim corecți până la capăt trebuie să spunem că rezistența europeană în cazul achiziționării Groenlandei de către SUA nu a fost doar una de atitudine, ci s-a bazat pe o pârghie de negociere tăcută, dar devastatoare, pe care am detaliat-o într-o postare din 19 ianuarie, atunci când am arătat că, dincolo de retorica politică, cifrele prezentate de cercetătorul Alex Etra de la Exante Data au arătat vulnerabilitatea extremă a SUA.
Cele opt țări vizate de amenințările tarifare (Marea Britanie, Norvegia, Franța, Germania, Olanda, Suedia, Danemarca și Finlanda) dețineau împreună active americane în valoare de aproximativ 8,5 trilioane de dolari la nivelul lunii noiembrie 2025. Iar suma asta colosală reprezintă, de fapt, gradul adânc de dependență a pieței financiare americane față de capitalul aliaților săi.
Conștientizarea acestui fapt a creat o presiune imensă la Washington. Un război economic declanșat pentru ambiții teritoriale nu ar fi făcut decât să expună America unui risc de autosabotaj economic major. Dacă tarifele de 10% sau 25% ar fi intrat în vigoare, cele opt națiuni ar fi putut răspunde asimetric, oprind achiziția de datorie americană sau vânzând active.
O astfel de mișcare ar fi destabilizat piețele financiare de pe Wall Street și ar fi crescut costurile de împrumut pentru cetățeanul american de rând, transformând „Măreția Americii” într-o recesiune instantanee.
Semnalele că piața a luat-o razna au ajuns rapid la Casa Albă. Investitorii au început să calculeze daunele, iar Congresul SUA, de obicei docil în fața lui Trump, a dat semne rare de opoziție. Într-o democrație funcțională, impunerea de taxe punitive aliaților pe baza unui refuz imobiliar este greu de justificat legislativ. Lipsa acestui filtru democratic ar fi transformat președinția lui Trump într-o autocrație de facto, un risc pe care mulți republicani nu erau dispuși să și-l asume pentru o cauză atât de bizară precum anexarea Groenlandei.
Deci „marea retragere” a lui Trump în ceea ce privește acțiunile față de achiziționarea Groenlandei nu a fost un act de bunăvoință din partea sa, așa cum scrie foarte bine jurnalistul britanic Gideon Rachman de la Financial Times, ci un calcul rece impus de prăbușirea burselor.
În timp ce elita globală de la Davos își verifica telefoanele, vizibil plictisită de un discurs incoerent de peste o oră, Trump însuși era, în realitate, cu ochii pe indicii bursieri. Deși se lăuda constant cu recordurile pieței de capital sub mandatul său, Trump a remarcat cu îngrijorare că piețele au scăzut brusc cu o zi înainte, exact ca reacție la instabilitatea pe care el o provoca. E același tipar comportamental observat și la așa-numita „zi a eliberării” din 2 aprilie 2025.
Când panica investitorilor amenință să-i șteargă realizările economice și narativul de succes, Trump apasă frâna de urgență, demonstrând că singurul barometru care contează pentru el e modul în care cresc sau scad indicii bursieri pe Wall Street.
Această cedare în fața graficelor bursiere roșii confirmă că opoziția piețelor, combinată cu murmurul de nemulțumire din interiorul propriului Partid Republican, a fost factorul decisiv care a transformat amenințările în retragere.
Gideon Rachman mai subliniază un detaliu crucial: amenințarea tarifară pentru 1 februarie, care fusese nucleul strategiei de șantaj din aceste zile, a dispărut subit din discursul de la Davos. Deși Trump a încercat să mențină o atmosferă vag amenințătoare, avertizând aliații că „vom ține minte” refuzul lor („You could say no and we will remember”), realitatea e că memoria lui Trump e scurtă atunci când la mijloc sunt banii Americii și stabilitatea propriului mandat.
Și mai e un detaliu interesant indicat de Rachman în opinia lui din FT-ul de azi: contrastul de atitudine al participanților în sala de la Davos. Mai exact, în timp ce premierul canadian Mark Carney a fost ovaționat cu o zi înainte în picioare pentru un discurs istoric și curajos despre rezistența puterilor mijlocii în fața coerciției marilor puteri, Trump a primit doar aplauze scurte.
Iar reacția asta anemică a elitei financiare, spune Gideon Rachman, indică fix faptul că intimidarea brută nu mai funcționează atunci când „victimele” dețin, de fapt, pârghiile financiare ale agresorului.
Cu alte cuvinte, motivul real, adică cel matematic, pentru care Trump nu a putut merge până la capăt cu ambiția sa de a impune tarife pentru că aliații europeni nu sunt de acord cu achiziționarea Groenlandei este dependența uriașă a economiei americane de capitalul celor pe care îi amenința.
La Davos, deși așteptat de o parte din scena globală să vină să șocheze din nou, Trump a marcat prin discursul său începutul detensionării, declarând explicit: „Nu trebuie să folosesc forța. Nu vreau să folosesc forța. Nu voi folosi forța”.
Asta a fost prima dovadă clară că strategia de intimidare a eșuat și că se căuta o ieșire onorabilă din criză, care a venit câteva ore mai târziu, după ce a discutat cu Mark Rutte, Secretarul General al NATO. Trump a anunțat apoi, într-un mesaj pe platforma sa Truth Social, că a avut o întâlnire „foarte productivă” și că a stabilit cadrul unui viitor acord.
Mesajul cheie a fost însă renunțarea la amenințare: „Pe baza acestei înțelegeri, nu voi mai impune tarifele care erau programate să intre în vigoare la 1 februarie”.
Iar ăsta e exemplul clasic de „TACO”, care presupune că amenințarea apocaliptică e retrasă, iar revenirea la status quo e prezentată ca o realizare măreață. Totuși, chiar și în retragere, Trump a încercat să păstreze aparențele.
De pe scena de la Davos, el a insistat asupra „titlului de proprietate”, argumentând că securitatea nu poate fi garantată prin închiriere. A încercat să vândă ideea că doar SUA pot „proteja această masă uriașă de gheață”, prezentând o eventuală anexare a Groenlandei ca pe un serviciu adus Europei, nu ca pe o expansiune imperialistă.
De ce a făcut asta, știind însă care era deja realitatea? Pentru a menține viu narativul pentru baza sa electorală MAGA în an de alegeri cruciale pentru majoritatea republicană în Congresul american.
Dar trebuie să citim întotdeauna printre rânduri ca să ne dăm seama de direcție. În postarea de miercuri seară a lui Trump, el menționează continuarea discuțiilor despre „Golden Dome” și securitatea arctică și susține că soluția va fi „grozavă” pentru toate țările NATO, o schimbare radicală de ton față de acuzațiile anterioare că europenii profită de SUA.
În plus, faptul că vicepreședintele JD Vance și secretarul de stat Marco Rubio au fost desemnați să continue negocierile arată că dosarul a fost mutat de la „criză iminentă” la un proces birocratic de lungă durată.
Reacția NATO a fost una de ușurare, dar și de fermitate diplomatică. Purtătorul de cuvânt al Alianței a clarificat că discuțiile se vor concentra pe „asigurarea securității Arcticii prin eforturi colective”, nu pe vânzarea de teritorii.
Mențiunea că negocierile au ca scop asigurarea faptului că „Rusia și China nu vor câștiga niciodată un punct de sprijin” aliniază interesele SUA cu cele ale Europei, oferindu-i lui Trump pretextul necesar pentru a pretinde o victorie strategică fără a obține anexarea propriu-zisă.
E o diplomație a compromisului pentru care Mark Rutte trebuie felicitat.
Dar evident că întrebarea de pe buzele tuturor e cu ce l-a convins Rutte pe Trump? Păi potrivit britanicilor de la The Telegraph, planul agreat în principiu de Trump și Rutte, dar care necesită încă aprobarea Danemarcei și a UE, se bazează pe un model similar cu cel al bazelor britanice din Cipru. Nu este vorba de o cumpărare a insulei, ci de o extindere a drepturilor de proprietate asupra bazelor militare.
Americanii ar dori să exploateze minerale rare, adică aurul secolului 21 care a devenit „nucleul politicii externe și de securitate americane în mandatul Trump 2.0” și despre care am scris împreună cu Antonia Pup o analiză chiar pe 20 ianuarie pe Explicativ.
The Telegraph scrie că americanii ar putea să exploateze fără a cere permisiunea guvernului local, o cerere care încă ridică probleme de suveranitate, dar care este departe de achiziția totală a teritoriului.
Dar ca să fie clar pentru toată lumea, modelul cipriot ar permite SUA să controleze enclave specifice și să se extindă în zone strategice, securizând resursele fără a prelua administrarea populației sau a teritoriului civil.
Având în vedere că SUA dețin deja o bază importantă în Groenlanda, tranziția către un statut de proprietate asupra bazelor ar putea fi vândută intern ca o extindere teritorială, satisfăcând ego-ul lui Trump fără a viola flagrant dreptul internațional, fără a rupe relația transatlantică și fără a distruge substanța articolului 5 din tratatul NATO.
The Economist a deschis în dimineața asta cu o analiză în care spune că europenii se așteptau la o tiradă la Davos, dar au primit o atitudine conciliantă. În ciuda acestei retrageri tactice a lui Trump, riscurile majore persistă.
Mai exact, modul în care acționează Trump arată că poate fi gestionat, dar costul e erodarea constantă a încrederii în relația dintre Europa și SUA.
Faptul că o criză care amenința să rupă alianța transatlantică a fost dezamorsată atât de brusc sugerează că pentru Trump TOTUL E NEGOCIABIL, inclusiv securitatea aliaților, atâta timp cât prețul corect (sau amenințarea corectă) este pus pe masă.
Prieteni, să ne aplaudăm supraviețuirea, zic. Respirăm ușurați după câteva zile în care pulsul ne-a sărit aproape până în gât, iar liderii europeni, inclusiv președintele Nicușor Dan, se reunesc la Bruxelles pentru un summit al Consiliului European care va fi „ca un fel de terapie”, după cum a declarat pentru Politico un oficial UE familiarizat cu pregătirile.
Deși criza Groenlandei s-a atenuat, ea a demonstrat că fiecare ruptură sub mandatul lui Trump riscă să devină una existențială, mai scrie The Economist. Ce înseamnă asta? Că aliații Americii lui Trump trebuie să se pregătească pentru o reașezare globală în care parteneriatele tradiționale nu mai sunt garantate de valori comune, ci trebuie reconfirmate constant prin tranzacții și demonstrații de forță.
Adică, mai pe șleau spus, trebuie să recitim sau ascultăm cu toții discursul premierului canadian Mark Carney.
Da, trebuie aplaudate, paradoxal, și piețele financiare, care au jucat rolul de arbitru final în această dispută transatlantică. Conștientizarea daunelor pe care un război comercial și o criză de securitate le-ar putea provoca propriei economii a fost dușul rece de care avea nevoie administrația de la Washington.
Iar lobby-ul european intens și semnalele transmise de deținătorii de active au funcționat. Congresul SUA a arătat că există limite, iar Trump, confruntat cu spectrul unei economii prăbușite și al unui partid reticent, a ales calea sigură a retragerii mascate în succes diplomatic.
Ce trebuie însă să înțelegem cu toții e că pentru a-l face pe Trump să bată în retragere atunci când îl mai apucă ceva trebuie să-l convingi că va plăti un preț personal și politic insuportabil. Iar meritele acestor zile trebuie să meargă și către acei lideri europeni (nu toți - a se citi aici NU ROMÂNIA) care au renunțat la lingușelile obișnuite și au adoptat o poziție fermă, susținută de realitatea economică dură. Strategia a funcționat de data asta, dar criza Groenlandei rămâne un avertisment pentru următorii trei ani cu Donald Trump la Casa Albă: cât e el la butoane, liniștea geopolitică este doar o pauză între două furtuni diplomatice.
Ptr ca este prrcum batranul ala moracanos de pe banca din parc care se ia de cei mici, pana apar parintii lor.
Rezonez cu ce ati scris, unitatea europeana fiind singura bariera contra acestui isolationism impulsiv și destul de unpredictable