Decizia 430. Cum a decis Lia Savonea să-i salveze pe marii evazioniști trăgând „frâna de mână” a justiției
În timp ce toată lumea a aplaudat luni decizia CEDO privind libertatea de exprimare a unui magistrat, Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă de Lia Savonea, a orchestrat, cu discreția specifică operațiunilor de culise, o lovitură devastatoare pentru bugetul de stat. Mai clar spus, a decis în mod oficial să ofere timp marilor evazioniști pentru a scăpa de condamnări.
Cum s-a întâmplat asta mai exact? Păi, ÎCCJ a pronunțat pe 15 decembrie, după prânz, Decizia nr. 430, prin care admite că „neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.”
Cum traducem decizia asta? Înainte să citiți, vă îndemn să vă luați niște lămâi.
Bun, acum haideți să fim puțin atenți: ÎCCJ a stabilit că lipsa raportului de expertiză de specialitate din dosar nu este o simplă scăpare care poate fi reparată pe parcurs, ci „determină neregularitatea actului de sesizare a instanței”. Cu alte cuvinte, judecătorii din toată țara sunt de acum obligați să oprească dosarul și să-l întoarcă la Parchet.
Practic, Înalta Curte, unde tartore e Lia Savonea, a decis că judecata nu poate începe sau continua fără această expertiză, trimițând dosarele înapoi la linia de start, în brațele procurorilor, și anulând astfel luni sau chiar ani de proceduri judiciare deja parcurse într-un dosar de evaziune fiscală.
Ei bine, această hotărâre tehnică este, în realitate, o frână de mână trasă violent în fața actului corect de justiție, cu un beneficiar clar pe care putem să-l numim generic „marele evazionist”.
Care va fi consecința acestei decizii a ÎCCJ?
Una extrem de toxică pentru statul de drept. Avocații inculpaților vor depune cereri de restituire la procuror, invocând Decizia 430, iar judecătorii vor fi obligați să le admită.
Astfel, sute de dosare de evaziune fiscală aflate acum pe rolul instanțelor vor fi date peste cap. De ce? Păi, restituirea dosarului la Parchet nu înseamnă doar o pauză birocratică și juridică, ci intrarea într-un fel de „triunghi al Bermudelor” procedural, cum mi l-a descris o amică avocată care cunoaște bine mecanismul.
Adică procurorul trebuie să găsească un expert (dintr-o listă scurtă și suprasolicitată), expertiza poate dura luni sau chiar ani de zile din cauza complexității și a contestațiilor, iar abia apoi dosarul se poate întoarce pe masa judecătorului.
Dar, până va ajunge din nou pe masa judecătorului, va înota în ape tulburi, unde cel mai probabil se va îneca. De ce, o să mă întrebați?
Păi, sunt trei factori care fac din Decizia nr. 430 a ÎCCJ un fel de ușă către acest „triunghi al Bermudelor” care e menit să ucidă dosare.
Primul factor este Parchetul. De îndată ce dosarul este scos de pe rolul instanței și reîntors la procuror, acesta trebuie să reia procedura, să caute un expert disponibil și să dispună efectuarea lucrării. Și asta nu e deloc o muncă ușoară care se poate realiza rapid.
Al doilea factor e expertul fiscal. Putem să-l asemănăm și cu o „gaură neagră”. În România sunt puțini experți judiciari specializați pe fiscalitate, iar dosarele de mare evaziune au mii de pagini de facturi și extrase de cont. Un expert poate ține dosarul ăla ca să-l studieze și un an, sau chiar doi sau trei, pentru a face o treabă clară și fără să vicieze vreo parte. Graba, în astfel de cazuri, nu e recomandată și nici nu se poate impune.
Al treilea factor e reprezentat de avocatul/avocații inculpatului. Aceștia pot depune zeci de obiecțiuni, cerând completări sau o nouă contra-expertiză după ce expertul, după ani de zile, termină raportul. Iar asta face ca expertul să reia treaba și dosarul să stagneze. Aici Savonea s-a gândit și la avocați, căci le-a dat apărarea perfectă. Ei nu mai trebuie să demonstreze nevinovăția clientului, ci doar să ceară restituirea dosarului invocând lipsa expertizei, știind că timpul câștigat va duce, matematic, la prescrierea faptelor.
Căci, da, în tot acest timp în care dosarului îi e adăugat acest raport de expertiză și se plimbă de la instanță la procuror, de la procuror la expert și înapoi la instanță, ceasul prescripției ticăie. Și o face implacabil în favoarea inculpatului.
Iar când dosarul reușește, în sfârșit, să iasă din tot acest mecanism și ajunge pe masa judecătorului, e deja mort, pentru că faptele s-au prescris, după răspunderea penală a inculpatului se trage apa, iar prejudiciul devine istorie.
Evident, unii or să spună că nu e așa, că teoretic se mai pot recupera banii. Really?
Păi, hai să vedem și acest mecanism. Deși teoretic, cum spun unii dintre prietenii mei juriști cu care am dezbătut în ultimele 24 de ore, legea permite ca judecătorul de penal să oblige la plata daunelor chiar dacă fapta penală s-a prescris, în realitate, recuperarea banilor devine o misiune aproape imposibilă.
De ce? Pentru că în momentul în care intervine prescripția, inculpatul știe sigur că nu mai face nicio zi de pușcărie. Frica dispare, iar motivația de a scoate milioane de euro din buzunar pentru a le da statului devine nulă. Să nu ne facem iluzii, că niciun evazionist nu va plăti de bunăvoie dacă libertatea lui nu mai este în joc.
În plus, acești ani de tergiversare sunt folosiți de inculpați pentru a-și „curăța” averea. Mai exact, în anii cât durează procesul până la prescripție, evazioniștii au timp să treacă imobilele pe numele rudelor, să mute banii în conturi offshore sau să divorțeze formal și să lase averea soției/soțului. Când statul vine, în sfârșit, cu o hârtie care spune „trebuie să ne dai 5 milioane de euro”, executorul judecătoresc găsește un inculpat oficial sărac, fără proprietăți pe numele lui.
Ah, și mai e ceva de consemnat aici. Evaziunea se face, de regulă, prin firme. Iar în anii lungi de proces penal, firmele folosite în evaziune intră în faliment, sunt radiate sau trecute pe numele unor persoane care habar nu au că dețin firme. Cazurile RICHRBT, firma fantomă care declara cifre de afaceri fictive de sute de milioane de euro și avea sediul principal într-un WC public (documentat tot de Recorder) sau rețeaua Albanezu (documentată de „România, te iubesc!” de la ProTV) cu implicații la vârful fostului baron liberal Iulian Dumitrescu sunt de notorietate.
Când vine scadența la aceste firme, statul are de recuperat bani de la o entitate care nu mai există fizic sau care nu mai are niciun activ în patrimoniu.
Așa arată, prieteni, definiția de manual a tergiversării cu dedicație a unui dosar.
Decizia 430 nu ajută la aflarea adevărului și la recuperarea prejudiciului. Se putea face asta dacă expertiza era lăsată să se facă pe parcursul procesului, fără să se întoarcă dosarul. Însă decizia ICCJ servește exclusiv la câștigarea de timp. Iar în justiția românească a ultimilor ani, timpul este cel mai bun prieten al marilor evazioniști și inamicul numărul unu al bugetului de stat și al actului corect de justiție.
Mingea ridicată la fileu
Interesant e și faptul că această decizie a ÎCCJ nu a apărut din senin, ci este rezultatul unei „ridicări la fileu” executată perfect de Curtea de Apel București, condusă de deja celebra Liana Arsenie.
Decizia nr. 430 din 15 Decembrie a fost pronunțată de Înalta Curte ca răspuns la o sesizare formulată chiar de Curtea de Apel București – Secția I Penală. Practic, instanța subordonată a creat pretextul juridic, întrebând Înalta Curte „ce facem cu lipsa expertizei?”, oferind astfel ocazia perfectă pentru ca instanța supremă, patronată de Lia Savonea, să decidă restituirea dosarelor la procurori și, implicit, îngroparea lor.
Asta-i dovada supremă, deși informală, a modului în care funcționează „suveica” din justiție: Liana Arsenie conduce instanța care generează întrebarea-cheie, iar Lia Savonea conduce instanța care oferă răspunsul salvator pentru inculpați. Cercul se închide perfect între CAB și ÎCCJ, ceea ce demonstrează că „justiția capturată” nu e doar o metaforă, ci un mecanism procedural bine uns, capabil chiar să legifereze informal în interesul clanului.
Ce trebuie să înțelegem cu toții?
Că impactul economic al acestei decizii e uriaș, mai ales într-un moment în care România se confruntă cu o criză a deficitului bugetar și avem nevoie ca statul să recupereze banii pe care i-au furat marii evazioniști.
Scurt pe doi, decizia clanului Savonea reprezintă, de facto, o amnistie mascată pentru marii evazioniști, căci prejudiciile de milioane de euro nerecuperate la bugetul de stat vor fi plătite, indirect, tot de cetățenii cinstiți, în timp ce banii furați rămân în buzunarele celor care au fraudat statul.
De ce plătim cu toții?
Pentru că evaziunea fiscală nu este o infracțiune fără victime. Banii furați sunt bani care lipsesc din spitale, școli și infrastructură. Deci furtul comis prin evaziunea fiscală e un furt direct din buzunarul cetățeanului onest.
Dar ca să înțelegem cu toții mai bine, vă dau un exemplu concret pe care mi l-a dat și mie un prieten economist. Imaginați-vă că ieșiți la masă cu 10 persoane. Una dintre ele, cea mai bogată, comandă cel mai scump meniu, dar fuge fără să o vedeți înainte de nota de plată. Se preface că pleacă la țigară sau la baie. Cine acoperă gaura? Ceilalți 9, care au mâncat mai modest din meniul ăla scum. La nivel de stat, când un mare evazionist fură câteva milioane de euro și scapă prin prescripție, ajutat de astfel de tergiversări procedurale, acei bani lipsesc din buget. Pentru că statul are nevoie de bani pentru a funcționa, adică să ofere salarii, pensii și servicii publice, guvernul are două opțiuni pentru a acoperi gaura, ambele pe spatele cetățenilor:
Fie crește taxele, adică mărește TVA-ul (pe care fiecare dintre noi îl plătește atunci câd se duce la magazin și nu numai) sau taxele pe salariu (iar aici se pune presiune pe anteprenorul onest), fie împrumută, aidăc ia credite cu dobânzi mari, pe care le vor plăti copiii noștri. Iar asta duce la creșterea datoriei publice.
În plus, miliardele de euro nerecuperate din dosarele de evaziune sunt exact banii care lipsesc pentru construcția unui spital de arși, spre exemplu, ori pentru modernizarea școlilor unde părinții încă dau bani de fondul clasei sau pentru construirea drumurilor și autostrăzilor încă nefinlizate.
Mai mult, marele evazionist care nu plătește TVA și impozite își permite să vândă produsele mai ieftin sau să aibă marje de profit uriașe. În schimb, antreprenorul mic și cinstit, care își plătește taxele la zi, nu poate concura cu el și dă faliment. Rezultatul? Piața rămâne controlată de „șmecheri” conectați politic, prețurile cresc din lipsă de concurență reală, iar locurile de muncă devin instabile. De aceea, lupta pentru o justiție corectă nu e doar despre principii. E, de fapt, și o luptă pentru propriul nostru portofel și o economie sănătoasă.
Dar ca să nu o mai lungim, concluzia e că justiția patronată azi de Lia Savonea a transformat un viciu administrativ (lipsa expertizei la dosar) într-un scut impenetrabil pentru infractori.
Apărătorii sistemului construit de Lia Savonea, precum doamna judecător Ioana-Anamaria Filote-Iovu de la Judecătoria Sectorului 2 din București, deja aruncă în spațiul public explicții tehnice cu pretenția de adevăr absolut, spunând într-un comentariu pentru platforma Juridice că expertiza este o „condiție legală explicită” și că rechizitoriul fără ea este „viciat”. Juridic, sună impecabil. Dar în realitate, acest formalism procedural devine pătura sub care se ascunde marele evazionist.
Sistemul corupt creat de Lia Savonea îndeamnă ironic la „perfecțiune”, dar cu prețul de a fi complet impotent în fața infractorului. Avem, așadar, un apel la o procedură perfectă pentru un sistem de justiție care și-a uitat misiunea și aproape că a decedat.
Incredibil ce poate să facă
Trist...