Și eu sunt frustrată
Pentru că știu cât de greu e să construiești ceva în România, nu pot accepta minciunile facile și promisiunile radicale ale celor care n-au construit nimic.
Salut! Sunt Andreea, am 26 de ani și vreau să vă spun că ȘI EU SUNT FRUSTRATĂ! Sunt frustrată pentru că de 2 ani sunt antreprenoare și plătesc taxe la zi, uneori chiar nu adorm noaptea pentru că fac calcule interminabile privind plățile pe care le avem de făcut, investițiile pe care ni le-am dori și pentru care ne luăm de la gură, vorba aceea, pentru a ne crește afacerea în România, în timp ce țara asta se zdruncină la marginea recesiunii pentru că nu am avut instituții suficient de capabile să gestioneze deficitele bugetare, să colecteze taxele și impozitele.
Sunt frustrată pentru că cheltuielile mele cresc disproporționat cu veniturile, că am plăți în euro de făcut și că, pe zi ce trece, îmi e din ce în ce mai frică să mai intru pe BNR să consult cursul valutar. Sunt frustrată pentru că afacerea mea, precum toate, implică lucrul cu oamenii, de la colaboratori până la sponsori și clienți, iar oamenii nu sunt întotdeauna de cuviință, bine intenționați ori ordonați, acest lucru complicând lucrurile pentru mine, necesitând pași extra din partea mea și, de multe ori, chiar bani de acasă. Sunt frustrată pentru că, de ceva vreme bună, eu nu mai știu ce sunt acelea economii, nici nu mai spun de vacanțe sau alte necesități ale sănătății mintale și odihnei.
Sunt frustrată pentru că plătesc taxe și, în același timp, facturi pentru abonamente la rețele de sănătate privată, întrucât mi-am pierdut total încrederea în sistemul public de sănătate. Sunt frustrată pentru că statul român nu face suficiente lucruri pentru femei, pentru victime, pentru mame tinere.
Și știți de ce mai sunt frustrată? Mai sunt frustrată pentru că văd zilnic cunoscuți care au beneficiat de pe urma sistemului, și-au construit averi, și-au angajat copiii și rudele, totul pe banii statului, iar, acum, hulesc sistemul și partidul și susțin un candidat pericol din considerente care au în prim-plan tocmai privilegiile de care au beneficiat și ei. Mind blowing, right?
Da, și eu sunt frustrată, dar nu am lăsat niciodată frustrarea să îmi întunece într-un mod atât de radical rațiunea încât să votez cu ură și dorința de a-i vedea crucificați pe alții.
Am crescut cu credința că reformele grele (fie ele din viața mea privată, ori cele din interiorul statului) necesită timp și soluții complexe și foarte bine gândite. Nu m-a putut convinge niciodată cineva cu soluții simple: case de 35.000 euro pentru toată lumea, dăm afară 500.000 de angajați, mergem cu furci și topoare peste multinaționale și gata, am rezolvat orice problemă. Nu m-a convins niciodată cineva, deschis să primească toți escrocii în partid, că mă va scăpa tocmai de escroci în doi timpi și trei mișcări.
George Simion ar fi o catastrofă adusă ca cireașa de pe tort la problemele și frustrările mele, niciodată o soluție. George Simion a prezentat până acum doar probleme, a venit la televiziuni și a defilat cu ele, a arătat că le cunoaște, le-a numit pe fiecare în parte, unele adevărate, altele gogomănii de toată frumusețea. Pe Facebook, printre susținătorii lui, în mesaje și comentarii pline de ură și venin, văd doar regurgitarea unor probleme, 0 soluții, și mă întreb adesea cum am ajuns să îi votăm pe cei cu cea mai mare imaginație în construirea de narative.
Timothy Snyder povestește în “Despre tiranie” un episod din Rusia lui Stalin. La începutul anilor ’30, chiaburii apăreau pe afișe de propagandă înfățișați drept porci, pentru ca statul să-i antagonizeze pe țăranii mai săraci și să-i determine să își însușească pământurile acestora. Ulterior, sovieticii au început colectivizarea care a dus la foametea dintre 1930-1933 cunoscută în Ucraina ca Holodomor, foamete care a determinat oamenii să se hrănească cu trupurile neînsuflețite. În același capitol, Timothy Snyder mai spune că “invidia a ajuns să modeleze etica”.
Cam asta se întâmplă și astăzi, oamenii ajung orbiți de frustrare, ajung să urască și să se revolte împotriva tuturor celor care nu sunt ca ei sau sunt mai mult decât ei, iar asta ajunge să fie un motiv de bucurie nespusă pentru politicieni. De ce? Pentru că așa li se ușurează foarte mult munca, nu mai au nevoie de profesioniști, de inteligență ori nopți pierdute în birouri pentru a clădi soluții. Au nevoie doar de imaginație și un debit verbal considerabil pentru a enumera toate aceste probleme atunci când prind ocazia.
Ei nu vă mângâie cu soluții, ci vă lovesc constant în moalele capului cu problemele pe care le aveți zi de zi, alimentându-vă doar durerea și ura.
Dacă ar ajunge la putere, nu ar avea un nume în istorie mai puțin urât decât cele ale altor dictatori. Democrația le-a adus oamenilor posibilitatea de a se plânge de problemele pe care le au, autocrația le-a adus poliții secrete și vecini turnători, așa că nu-mi puteți spune că “înainte era mai bine” doar pentru că oamenii nu se plângeau și erau educați în cultul ăsta al obedienței.
Bucurați-vă că vă puteți plânge.
O să vă mai spun ceva. Vin dintr-o familie în care trei sferturi dintre membri au lucrat în sistemul de securitate. Știți, acel sistem de securitate despre care se vorbește din două perspective: “e lapte și miere, se freacă menta, se iese la pensie repede și nu se participă în mod corect la sistemul de contributivitate, sunt incompetenți” vs. “suntem prost plătiți, nu se investește în noi, trebuie să aducem bani de acasă pentru papetărie și echipament, ne îmbolnăvim în post, ajungem să ne judecăm cu statul pentru 200 lei în plus la pensii și salarii”.
Membrii familiei mele suferă toți de boli profesionale, s-au îmbolnăvit în post de stres și lipsă de odihnă. Am crescut cu alarme în mijlocul nopții, cu părinți tot timpul obosiți și stresați. Funcția îl urmărește pe bunicul chiar și acum, fiind la pat complet și cu probleme de luciditate. Uneori, când poate, ne mai spune să mergem să facem poiana de securitate (nu mă întrebați despre ce este vorba, nu am descifrat nici noi) și aranjează foi și șervețele, pretinzând că sunt documente.
Au avut cu toții o sumedenie de greutăți și frustrări cauzate de stat, dar nicunuia nu i-a trecut vreodată prin cap să voteze un pericol sau, mai rău, să stea în spatele lui drept susținători fideli. Au învățat în post să iubească România, să aibă grijă de ea și să își trateze funcțiile cu maximă seriozitate. Iar asta a presupus mereu evitarea pericolelor, nu coabitarea cu ele.
Bunicul este un aprig comentator împotriva multor directive europene și transatlantice, specifice profilului său (a avut mereu ceva de zis despre soldații români plecați în teatre de operații și despre soldații străini de pe teritoriul României, plus altele privind armamentul donat ori cumpărat), dar niciodată nu și-a închipuit viața în afara UE sau NATO, dorea doar îmbunătățiri ale parteneriatelor. Deși a consumat posturi ce-i prezentau informații incerte ori trunchiate, care i-au și clădit unele argumente – într-un mod eronat, bineînțeles – nu a reușit să fie niciodată convins de cineva ca Georgescu ori Simion.
Părinții mei nici atât, dimpotrivă, odată cu amenințarea venirii la putere a acestor personaje, au devenit extrem de activi în mediul online, încercând să combată valurile acestea așa cum au putut.
Știți de ce? Pentru că au învățat că țara are nevoie de răbdare, de diferențe pe care le facem fiecare prin comportamentul nostru, acasă, la birou, ori în fața urnei de vot. Au dat vălul frustrării de pe ochi pentru a vedea și ce merge bine, ce se îmbunătățește. Au apăsat tastatura și au deschis gura pentru a cere schimbare acolo unde era nevoie. Au înțeles, nu au dat cu parul.
Asta m-au învățat și pe mine: să muncesc în continuare din greu, să fiu corectă și să îmi cer drepturile atunci când sunt privată de ele. M-au învățat că, dacă lumea pare că virează într-o direcție complet greșită, eu nu trebuie să o urmez pentru a-mi atinge interese personale, trebuie să îmi mențin valorile, să țin cu dinții de ce a mai rămas din lumea mea, pentru că doar așa pot da înainte și nu înapoi.
Așa că, repet, nu voi vota niciodată orbită de frustrare. Nu voi căuta să crucific pe nimeni sau să mă aliniez cu oameni care doar îmi validează problemele și nimic mai mult. Caut mereu soluții și rămân fidelă unui parcurs care, până acum, mi-a adus multe beneficii, în ciuda neajunsurilor, pentru că este singurul parcurs care îmi promite progres, chiar dacă unul încet și, pe alocuri, imperfect.
