Diplomația nu trebuie văzută drept o cheltuială și nici nu trebuie contabilizată în numărul de mâini strânse la un eveniment, ci în efectele pe care le produc întâlnirile diplomatice. Iar o întâlnire devine relevantă când după ea există încă una. Și apoi, poate, un memorandum sau o investiție ori un vot sau o vizită oficială care poate să includă discuții și chiar semnarea de parteneriate în mai multe domenii, inclusiv în ceea ce privește zona de tehnologie, investiții sau securitate.
Și nu întâmplător am făcut referire la securitate. În timpul Adunării Generale a ONU de la New York (UNGA), am înțeles mai bine prin corespodența de la fața locului că diplomația este o reală formă de securitate. Mai exact, o diplomație care funcționează îți aduce relații, investiții, acces și influență.
Apoi, investițiile îți întăresc economia și, în final, o economie mai puternică îți permite să cheltuiești mai inteligent bani pentru apărare, infrastructură și reziliență.
Așa o țară ajunge să devină mai sigură și mai atractivă pentru capitalul străin și chiar cel autohton, dar și pentru oameni (care nu mai vor să emigreze). Evident, nu este o ecuație automată, dar sistemul ăsta există și începe înainte de a avea în dotare radare, tancuri sau interceptoare. Începe cu cine îți răspunde la telefon și cu ce ai construit la nivel de capacități și resurse înainte să apară vreo criză.
Dar ca să-ți răspundă cineva la telefon, ei bine, e necesar să aibă încredere în tine și mai ales în capacitatea ta de a avea sau de a găsi resurse care să fie de ajutor în desfășurarea unei crize sau pentru dezvoltarea bilaterală sau multilaterală de proiecte. Asta-i partea să-i zicem tehnică.
Partea PR-istică e cea legată de fotografia între drapele, care apoi e urcată pe rețelele sociale, rostogolită în buclă la TV și apoi uitată două zile mai târziu.
FLANC #04: Corespondență specială din New York. De la ONU se vede cât de greu poate fi oprit un război și cine vrea să controleze viitorul AI
Salutări din New York și mulțumesc că ai deschis a patra ediție FLANC.
Cu ce impresie am rămas după ultima săptămână petrecută la New York?
Cu faptul că săptămâna Adunării Generale a ONU este probabil locul în care diferențele de putere și anvergură diplomatică se văd cel mai bine.
De ce? Păi să explic: există lideri care vin la New York pentru ONU și în jurul lor se formează o parte din agendă. Apoi există lideri instituționali care pot pune la aceeași masă state, companii și organizații internaționale. Aici în mare parte intră oameni precum decidenții politici ai instituțiilor UE și Uniunea Africană (dar nu numai). Și mai există și delegații de state care își urmăresc câteva dosare precise, încercând să obțină acces acolo unde pot, cu resursele de care dispuns și în limita anvergurii pe care o au.
Deci, ca să fim clari, nu e doar o chestiune de nivel. E mai mult o chestiune de capacitate, în ideea de cine convoacă pe cine, cine propune o temă de dezbatere la un eveniment în marja Adunării Generale, cine aduce oamenii la o masă cu decidenți politici și privați de nivel înalt și, mai ales, cine pleacă de la acea masă cu ceva concret sau cu perspective realiste, nu doar cu promisiuni generale.
România, ei bine, e la ultimul nivel dintre cele trei enumerate. Țara noastră a avut câteva obiective concrete la New York. Două dintre ele au fost exprimate public chiar de președintele Nicușor Dan și delegația României:
atragerea și consolidarea interesului investitorilor americani pentru România și susținerea candidaturii lui Dacian Cioloș la funcția de secretar general al Organizației Internaționale a Francofoniei.
Pentru al doilea dintre cele două obiective, Nicușor Dan a discutat inclusiv cu lideri din Senegal, Guineea și Liban.
Legat de primul dintre cele două obiective, președintele s-a întâlnit cu reprezentanți JPMorgan și investitori instituționali în obligațiuni românești, cu antreprenori români din tehnologie, cu câțiva foști ambasadori americani la București și cu Benjamin Black, CEO-ul U.S. International Development Finance Corporation.
Nicușor Dan a acordat și interviuri la CNN, postul de radio american SiriusXM și plaforma media MAGA Newsmax și a spus chiar el, la finalul vizitei, în fața noastră, a jurnaliștilor români care așteptau să-i pună întrebări, că a încercat să explice în presa americană de ce România este interesantă pentru Statele Unite și pentru investițiile americane.
Problema însă nu e că delegația României nu a avut activitate la New York, ci ce efecte vor produce fiecare dintre întâlnirile la care a participat președintele Nicușor Dan.
E firesc să ne întrebăm câte vor genera o deplasare la București, un proiect, o investiție, un vot pentru România și pentru Cioloș sau măcar o nouă rundă de negocieri cu termen clar pentru un viitor proiect bilateral?
De multe ori, diplomația românească se rezumă doar la ideea „cu cine ne-am văzut?” fără însă să se accentueze și ideea „ce s-a întâmplat pentru că ne-am văzut?”.
Realist vorbind, adevăratul bilanț al participării delegației României la Adunarea Generală a ONU de la New York se va vedea peste 6 luni sau chiar un an mai târziu. Abia atunci vom vedea cât de mult a însemnat discuții pentru poze și cât discuții reale care au urmat să fie însoțite de acțiune.
Unul dintre cele mai vizibile momente de diplomație publică românească din programul delegației condusă de președintele Nicușor Dan a fost inaugurarea „The Queen Marie of Romania Corner”, la intersecția Third Avenue cu East 38th Street, lângă Misiunea permanentă a României la ONU.
Am fost acolo. Mulți oameni din comunitate, dar un eveniment care s-a văzut mic de la fața locului, deși de la București a părut mare.
Firește, e un gest simbolic legitim și important, făcut exact la o sută de ani de la turneul Reginei Maria în SUA. Dar tocmai comparația cu Regina Maria ar trebui să ne provoace puțin, căci Regina Maria nu s-a dus în America doar ca să fie celebrată. S-a dus să obțină acces pentru România și să producă influență care să ne ajute în consolidarea puterii statului. Un secol mai târziu, memoria ei nu poate substitui ambiția diplomatică pe care ea însăși a avut-o. Asta cred că e realitatea de care nu trebuie să ne ferim.
În ceea ce privește obiectivul Administrației Prezidențiale de a-l susține pe Dacian Cioloș la funcția de secretar general al Organizației Internaționale a Francofoniei, ei bine, dosarul arată poate cel mai bine de ce forma nu poate fi despărțită complet de fond. La modul concret, România cere voturi pentru cea mai înaltă funcție a Francofoniei. Asta înseamnă că nu ceri doar susținerea unui nume. Încerci să convingi zeci de state că ești o țară care are suficientă greutate, suficient interes și suficiente resurse încât să merite să conducă o organizație internațională.
În acest context, bilateralele clasice de la ONU sunt necesare. Dar ele sunt doar parte din infrastructura minimă de negociere și de poziționare diplomatică. În jurul lor trebuie (SAU TREBUIA) construită senzația că România are ceva de oferit, că poate aduna oameni de nivel înalt la o masă și că poate transforma Francofonia într-o platformă economică și politică, nu doar culturală.
Adică, fără să reinventăm apa caldă, dacă vrei votul unor state africane, de exemplu, nu trebuie doar să faci o bileterală scurtă și să le ceri votul. Ar trebui să organizezi un forum România–Africa, spre exemplu. Iar la acest eveniment să aduci la masă companii românești, finanțatori, lideri de companii românești din tehnologie prezente pe piețele globale, privați importanți din agricultură, companii din sectorul energiei, experți renumiți în zona de educație și experți în politici de sănătate. Cu fiecare pregăteai un dosar de pitch eficient înainte să ajungi la ONU, ca oaspeții/audiența să simtă că chiar cineva manifestă un interes practic pentru problematicile și provocările cu care ei se confruntă.
Corespondență specială de la ONU: De ce vrea România mai multă putere diplomatică prin Francofonie? Interviu cu Dacian Cioloș: „Este un instrument de soft power”
Zilele astea, la New York, România a dus una dintre cele mai ambițioase campanii diplomatice din ultimii ani. Printre principalele obiective ale delegației conduse de președintele Nicușor Dan s-au aflat consolidarea sprijinului și obținerea cât mai multor voturi din partea statelor africane pentru candidatura lui Dacian Cioloș la conducerea Organizației…
Ce mai putea face diplomația română la ONU? Păi putea organiza la sediul Misiunii Permanente (unde există spațiu și locul e poziționat foarte bine) un side-event cu seară tematică România-Africa care să aibă în vedere discuții despre investiții și securitate alimentară, teme care-i preocupă pe africanii cărora le cerem voturile.
Ca în fiecare al domeniu, diplomația nu are limite atunci când vrei să atingi eficiența, nu doar să bifezi prezența. Am vorbit cu mulți diplomați în ultimii ani și cei mai străluciți dintre ei sugerează, fiecare în felul său, ideea că în diplomație există o diferență uriașă între a primi cincisprezece minute în agenda cuiva și a fi omul care construiește agenda la care își doresc să adere și alții.
Și mai trebuie spus un lucru: diplomația publică nu mai trebuie să evite sectorul privat. E absolut absurdă abordarea asta pentru anul 2026.
La New York au existat români, antreprenori și organizații ca Atlantic Council România, care și-au construit propriile evenimente. Iar ăsta e un lucru firesc, căci ei fac diplomație economică pentru companiile și interesele lor. Statul nu trebuie să concureze cu ei și nici să apară doar în fotografia lor de final, cu președintele invitat să spună câteva cuvinte.
Statul trebuie să-i folosească inteligent ca multiplicatori pe cei din sectorul privat. Cum? Păi când un investitor străin vede la aceeași masă administrația prezidențială, capitalul românesc, companii din mai multe domenii, diplomați de nivel înalt și oameni care pot executa proiectul despre care se vorbește, nu mai vede o prezentare de țară, ci efectiv observă un ecosistem capabil să livreze ceea ce se discută.
Dar ca să faci toate astea, te lovești de ceva ce mulți consideră în România drept o problemă: diplomația costă.
Evident, disciplina cu banul public este obligatorie. Dar există un punct în care economia de resurse poate deveni o economie de influență care NU PRODUCE EFICIENȚĂ.
Mai exact, nu poți spune că vrei o funcție internațională importantă pentru un român, investiții de miliarde în țară din partea americanilor și acces real (nu doar protocolar) la decidenții din capitale în care se iau cele mai importante decizii geopolitice și comerciale și, în același timp, să tratezi infrastructura diplomatică ca pe o cheltuială de reprezentare de care te poți lipsi.
Nu e prima dată când semnalez lipsa de finanțare a sectorului diplomatic românesc, dar cred că ar trebuie să vorbim mai des și mai aplicat despre acest lucru.
Spre exemplu, propunerea mea e ca un diplomat să plece într-un post cu obiective măsurabile, ca un fel de KPI-uri ca în mediul privat. Na, adaptam diplomația românească rămasă în anii ‘90 la anul 2026. Iar orice diplomat, când pleacă la post, nu trebuie să se ghideze după formula abstractă „consolidarea relațiilor bilaterale”.
El trebuie să și dea sens acestei formule. Adică să creeze răspunsuri la întrebările legate de ce înseamnă consolidarea relațiilor bilaterale între statul român și țara în care își desfășoară misiunea.
Câte investiții înseamnă consolidarea relațiilor bilaterale? Douăzeci de contacte noi cu decidenți? Un proiect universitar? O vizită de premier? Intrarea unei companii românești pe piața respectivă? Un acord în domeniul apărării?
Diplomatul are responsabilitatea să construiască răspunsuri. Și cred că metodologia de funcționare ar trebui schimbată, dacă tot vorbim de adaptarea diplomației românești la timpurile moderne. Dacă în general un diplomat stă 4 ani la post, el ar trebui ca în primii 2 ani să pună bazele a ceea ce construiește în restul celor doi ani rămași. Dacă după 24 de luni nu a făcut nimic, însemnă că nu e abil să construiască diplomație eficiență în acel context. Trebuie făcută evaluarea și trebuie văzut unde s-a blocat, la adaptarea contextului, la lipsa de resurse, la complexitatea dosarelor.
Diplomatul nu trebuie să se obișnuiască cu faptul că are un loc călduț, ci trebui să fie împins în fiecare dimineață când merge la misiune de stima de sine că merge și negociază în numele României. Însă, dacă îi ceri omului rezultate, trebuie să-i dai și resursele cu care să le producă.
Adică, fără să ne ascundem după deget, nu poți cere diplomație de Formula 1 cu un buget de taxi până la aeroport. Ai nevoie să investești în pregătirea diplomaților și să-i pregătești pentru misiune, căci ei reprezintă prima imagine a României cu care interacționează potențialii clienți ai ofertelor de mandat pe care le are diplomatul. Iar clienții pot fi investitorii privați de pe alte piețe sau statele unde diplomatul e la post.
Deci, da, contează inclusiv lucrurile despre care nouă ne place să spunem că sunt superficiale. Contează sediul în care primești un alt diplomat la o cină de lucru, contează restaurantul unde mergi să mănânci un prânz cu un investitor interesat de România, contează costumul pe care îl porți și parfumul cu care te dai, contează protocolul și manierele pe care le ai, contează mașina care te duce la o întâlnire cu mai mulți diplomați sau potențiali investitori, contează dacă poți invita zece oameni la cină fără ca apoi, tu ca diplomatul, să faci socoteli personale dacă îți ajung banii.
Contează, în general, să fii impecabil. Și nu pentru că diplomația ar fi un concurs de modă, ci pentru că puterea internațională funcționează și prin semnale. Sau mai ales prin semnale!
Dacă vorbești permanent despre forța statului pe care îl reprezinți, dar reprezentantul lui pare că nu are resurse nici pentru a-și face meseria, apare o contradicție pe care interlocutorul o observă înainte să deschizi mapa cu talking points pentru discuție. Și cei care o observă, credeți-mă, nu o mai deschid și construiesc diplomatic o ieșire din context. Adică se extrag din discuție și te lasă cu ochii în soare, mai pe românește.
La fel de mult pentru ca diplomația publică să fie eficientă contează proactivitatea. Nicușor Dan a făcut un lucru util la New York. A vorbit cu presa americană. Numai că diplomația publică modernă nu înseamnă doar trei interviuri. În agenda publică anunțată a vizitei nu a existat, de exemplu, o mare intervenție universitară sau un program românesc propriu de side-events capabil să aducă la aceeași masă actori din finanțe, tehnologie, apărare și politică externă. Și ne trebuia măcar ceva din toate astea (dacă voiam să fim eficienți) în săptămâna în care New York-ul este plin de oameni care, în restul anului, sunt aproape imposibil de adunat în același oraș.
Corespondență specială de la ONU: Nicușor Dan admite că a greșit în criza politică, dar nu spune cât. Schimbarea ambasadorilor nu are încă un termen
După ce președintele a susținut miercuri discursul său în cadrul Adunării Generale a ONU, la New York, a stat de vorbă cu jurnaliștii români înainte să se întoarcă la București. Fiecare dintre cei 10 jurnaliști prezenți a primit maxim 5 minute de interviu, drept pentru care am putut să pun doar patru întrebări
Ce fac alții?
Oh, pai am văzut cu ochii mei. Turcia, de exemplu, nu și-a limitat prezența la discursul lui Recep Tayyip Erdoğan în Adunarea Generală de la ONU. Hakan Fidan, ministrul turc de externe, a găzduit la Türkevi (Casa Turciei în New York) reuniuni trilaterale și multilaterale, iar partea turcă a organizat și un eveniment dedicat relațiilor economice turco-americane la care Erdoğan a participat. Asta vine după ce, în iulie, Turcia a găzduit la Ankara summitul NATO și Forumul NATO pentru industria de apărare.
Turcii au venit la ONU cu actori din industria de apărare, dar și cu reprezentanți care să pregătească reuniunea COP a ONU organizat în Antalya pe 19 și 20 noiembrie. Acolo se va vorbi despre impactul schimbărilor climatice, dar foarte mult și despre tranziția către energie regenerabilă. Turcii, evident, fac parte și din această conversație globală, căci banii curg și spre acest sector, cum curg și spre cel legat de apărare și securitate.
Dacă ne uităm la mecanismul prin care funcționează diplomația turcilor, ei au înțeles că statul, diplomația, business-ul și interesele strategice trebuie împinse în aceeași direcție și NU TREBUIE despărțite.
Turcii nu sunt însă singurul exemplu. Poate mai interesant pentru România este exemplul Finlandei, o țară cu o populație mult mai mică decât a noastră, care a venit la New York cu președintele Alexander Stubb într-o poziție care depășește simpla reprezentare protocolară. Bine, Stubb are o altă anvergură față de Nicușor Dan. Însă ce a împedicat diplomația românescă să creeze context pentru președinte precum a creat diplomația finlandeză pentru președintele lor?
Stubb a găzduit el însuși un eveniment high-level despre rolul ONU în ceea ce privește pacea și securitatea, a folosit săptămâna ONU pentru candidatura Finlandei la Consiliul de Securitate pentru mandatul 2029–2030, a avut contacte cu conducerea ONU și cu lideri din peste 13 state și a vorbit în Consiliul de Securitate în numele țărilor nordice.
În plus, la New York, Stubb și Zelenski au semnat un acord pentru aprofundarea cooperării în apărare și securitate dintre Finlanda și Ucraina. Documentul permite transfer de tehnologie și know-how și proiecte industriale comune, inclusiv în domeniul dronelor.
Stubb a folosit însă și ecosistemul informal creat în jurul Adunării Generale a ONU. A mers la Columbia University (una dintre cele mai bune universități din lume) pentru o conversație despre multilateralism și noua ordine mondială, a fost intervievat de Bloomberg în timpul săptămânii ONU (acolo unde se uită cu adevărat investitorii americani ca să vadă dacă e validat un interlocutor ca președintele României) și de Fareed Zakaria pentru ediția specială UNGA a CNN (ăsta e cu adevărat un interviu relevant la CNN).
Polonezii sunt și ei un exemplu relevant. Președintele polonez Karol Nawrocki a avut la New York propriul Polish-American Economic Summit, unde au fost aproape 200 de participanți și reprezentanți ai aproape 100 de companii poloneze și americane, împreună cu reprezentanți ai administrațiilor celor două state.
În paralel, Nawrocki s-a întâlnit și cu Erdoğan și cu președintele Burundi în calitate de președinte al Uniunii Africane. Una dintre temele împinse de polonezi pe agenda discuțiilor în săptămâna ONU a fost obiectivul Poloniei de a transforma participarea la G20 într-o prezență permanentă. Erdoğan chiar a acceptat și invitația lui Nawrocki de a vizita Polonia.
Balticii s-au mișcat și ei foarte bine. Președintele Estoniei, Alar Karis, a participat la mai multe evenimente dedicate inteligenței artificiale și a deschis și un seminar Estonia–SUA pentru antreprenori în timpul Climate Week din marja UNGA.
Lituania, la rândul său, a creat în jurul președintelui Gitanas Nausėda un forum americano-lituanian pentru reziliență, care a reunit aproape 150 de oficiali, executivi, investitori și lideri din energie și tehnologie, iar Nausėda a convocat și întâlnirea președinților Poloniei și statelor baltice.
Letonii au mers chiar mai departe de săptămâna strictă a ONU. Vizita americană a președintelui Edgars Rinkēvičs a fost programată între 17 și 28 septembrie. S-a deplasat în locuri ca Washington, New York, Los Angeles și San Diego.
La New York a participat la ONU, Consiliul de Securitate, câteva bilaterale și interviuri pentru presa americană și internațională, iar după New York, președintele leton și o delegație de companii letone au mers în California pentru întâlniri axate pe zona de apărare, tehnologii dual-use, biomedicină, start-up-uri și fucking industria de film. De ce? Păi pentru cine a uitat, Letonia a câștigat anul trecut premiul Oscar cu filmul de animație „Flow” Gints Zilbalodis.
Corespondență specială de la ONU: Americanii blochează aderarea României la OCDE. „Suntem victimele războiului comercial”
Aderarea României la OCDE este, în acest moment, blocată politic. Deși subiectul nu e printre cele principale de pe agenda delegației României la Adunarea Generală a ONU (UNGA) din aceste zile, el rămâne extrem de important. Sursele politice cu care am vorbit în aceste zile, în marja UNGA, susțin că dosarul nu este închis definitiv, iar
Ce încă nu înțeleg decidenții politici români e că există o diferență între a fi prezent în lume și a conta în lume. România nu duce lipsă de diplomați inteligenți, de oameni capabili sau de dosare care merită împinse în față. Duce lipsă de ambiția de a le pune împreună, de bani investiți inteligent în diplomație publică și parteneriate public-private, de obiective măsurabile concret cu indicatori și planuri și de reflexul de a transforma fiecare deplasare externă într-o operațiune de influență pentru INTERESUL STATULUI ROMÂN.
Turcii o fac. Finlandezii o fac. Polonezii și balticii o fac. Noi încă ne felicităm că am fost băgați în seamă și am avut un loc la masă. Numai că, într-o lume în care diplomația, economia și securitatea au devenit parte din aceeași infrastructură de putere, simpla prezență la masă nu mai e suficientă.
Realitatea e că nu contează în diplomație câte mâini a strâns președintele Nicușor Dan la New York și în câte poze a fost suprins ca să arate că „România a fost prezentă” la ONU la cel mai înalt nivel.
În diplomație contează cine efectiv te caută după ce te-ai întors acasă, cine vine în vizită oficială la București, cine e dispus să pună bani pe masă și să investeasc în România, cine îți dă votul pentru ambițiile tle diplomatice ca stat (și ce dai la schimb pentru vot) și cine își asumă un cost pentru tine atunci când apare o criză. Și România nu duce lipsă de crize, din păcate!
