România își caută la Washington relevanța strategică în domeniul mineralelor critice. Cum arată dependența UE de China și cât de importanți au devenit generalii în retragere ai Pentagonului
Scriam pe 20 ianuarie un text alături de Antonia Pup, asistent universitar la Universitatea Georgetown din Washington DC, în care spuneam că mineralele critice au devenit nucleul politicii externe și de securitate americane.
Spuneam atunci că autonomia strategică a Europei, un vis de mult trâmbițat la Bruxelles, e tehnic imposibilă fără acces securizat la minerale critice. Mai mult, interoperabilitatea militară NATO depinde de aceste resurse. Spuneam și că acordul semnat de UE cu țările din Mercosur e fundamental pentru a le da posibilitatea europenilor să aibă acces la „aurul secolului 21”: mineralele critice necesare pentru a rupe dependența tehnologică de Asia.
Ei bine, la momentul la care scriu aceste rânduri, administrația Trump găzduiește la Washington o reuniune ministerială convocată de secretarul de stat american Marco Rubio, care are ca obiectiv formarea unei alianțe strategice a mineralelor critice care să izoleze China. Participă miniștri din aproximativ 20 de țări, inclusiv Marea Britanie, Japonia, Australia, Noua Zeelandă și UE.
Din partea României participă la discuții ministra de externe, Oana Țoiu, ceea ce indică un prim mare semnal public că Bucureștiul își dorește să devină un actor european relevant pentru autonomia strategică europeană și chiar face ceva în acest sens.
The Guardian scrie că reuniunea convocată de Rubio e văzută ca un pas pentru repararea relațiilor transatlantice, afectate de modul în care a acționat Donald Trump în ultimul an de când a revenit la Casa Albă, mai ales retoric, și pentru a deschide calea altor alianțe menite să ajute statele să își reducă riscurile legate de dependența de China, inclusiv o inițiativă centrată pe sectorul oțelului.
Unul dintre subiectele de discuție va fi solicitarea adresată Statelor Unite de a garanta un preț minim pentru mineralele critice și pământurile rare. Un raport publicat săptămâna trecută de Reuters, potrivit căruia Washingtonul a respins această idee, a determinat scăderea cotațiilor bursiere în Australia, care s-a poziționat ca o alternativă la China în ceea ce privește mineralele critice, luând decizia de a constitui stocuri de elemente precum antimoniu și galiu.
Totuși, ministrul australian al resurselor, Madeleine King, a declarat că decizia SUA de a nu oferi prețuri minime „nu va împiedica Australia să își continue programul de rezerve de minerale critice”.
„Consolidarea lanțurilor de aprovizionare cu minerale critice împreună cu parteneri internaționali este esențială pentru economia SUA, securitatea națională, leadershipul tehnologic și un viitor energetic rezilient”, a transmis Departamentul de Stat al SUA într-un comunicat publicat înaintea summitului.
Surse europene au declarat că, în cazul în care discuțiile vor avea succes, ar urma să fie adoptată o declarație comună, care ar putea fi percepută drept un moment de cotitură în relațiile cu aliații care colaborează cu Statele Unite pentru a-și reduce dependența de China, în loc să fie nevoiți să contracareze constant amenințările tarifare ale lui Donald Trump.
Generalii Pentagonului au devenit „cea mai căutată marfă” de companiile care exploatează minerale critice
Dincolo de această întâlnire de la Washington, sectorul mineritului de materiale critice a încetat să mai fie o simplă industrie extractivă și s-a transformat într-un extensie a complexului militar-industrial. În Statele Unite, spre exemplu, companiile care explorează mineralele critice au început să semene izbitor cu marii contractori de apărare precum Lockheed Martin, scrie Wall Street Journal.
Cel mai clar semn al acestei transformări e vânătoarea de generali în retragere din armata SUA. Mai exact, în ultimul an, companiile din domeniu au cooptat mai mulți foști generali, amirali și colonei americani în consiliile lor de administrație, sperând să acceseze miliardele de dolari puse la bătaie de Pentagon pentru securizarea lanțurilor de aprovizionare.
Acești lideri militari retrași, unii cu patru stele, precum generalul Gustave Perna, generalul de brigadă Steven Allen sau generalul în retragere cu patru stele Jack Keane, nu sunt angajați pentru cunoștințele lor geologice, ci pentru capacitatea de a naviga prin „terenul accidentat” al Washingtonului.
Concret, ei acționează ca ghizi strategici în relația cu Pentagonul condus de Pete Hegseth, verificând dacă parteneriatele externe nu ridică semnale de alarmă privind securitatea națională și facilitând conexiuni vitale între noii lor angajatori și guvernul american.
Pentru companii precum Almonty Industries sau U.S. Antimony, prezența unui general în board înseamnă biletul de intrare într-o lume în care mineralele sunt considerate muniție strategică în confruntarea geopolitică cu China lui Xi Jinping.
„Dependența periculoasă” a UE de importurile de minerale esențiale
În timp ce companiile americane își completează boardurile de conducere cu generali în retragere, Uniunea Europeană primește un verdict devastator de la Curtea de Conturi Europeană (ECA) din Luxemburg. Un raport recent întocmit de aceasta semnalează o „dependență periculoasă” a blocului comunitar de importurile din China și alte țări terțe de minerale esențiale, considerând că țintele pentru energia regenerabilă din 2030 sunt, în acest ritm, nerealiste.
Auditorii subliniază un decalaj uriaș între retorica politică de la Bruxelles și realitatea din teren, unde explorarea rămâne subdezvoltată și subfinanțată.
Contrastul de viteză dintre cele două maluri ale Atlanticului este alarmant, mai ales pentru dorința Europei de a-și crea acea autonomie strategică mult trâmbițată.
Dacă în SUA se fac eforturi masive pentru debirocratizare, în UE procesul de la descoperirea unui zăcământ până la deschiderea primei mine poate dura și 20 de ani. Iar această inerție administrativă face ca obiectivele strategice care au la bază resursele proprii să fie aproape imposibil de atins în noua realitate geopolitică.
Fără o accelerare drastică a rafinării și reciclării, Europa riscă să rămână blocată într-un cerc vicios al dependenței externe, ține să indice Curtea de Conturi Europeană.
Cifrele prezentate sunt de-a dreptul alarmante pentru suveranitatea europeană: UE importă 97% din magneziul necesar (vital pentru hidrogen), 71% din galiu (esențial pentru 5G) și depinde aproape total de China pentru magneții permanenți folosiți la turbine eoliene și vehicule electrice. Din cele 20.000 de tone de magneți utilizate anual în industrie, 17.000 de tone vin direct din China. Această asimetrie oferă Beijingului o pârghie de control geostrategic pe care nu ezită să o folosească pentru a-și avansa interesele externe.
La masă s-a așezat și Frank Timiș
În acest context a apărut și compania Critical Metals, care dezvoltă o mină în Groenlanda cu ajutorul unor consultanți militari americani. Compania asta plănuiește un circuit de rafinare care include parteneri din SUA, Arabia Saudită și România.
Ce e important de reținut la această companie? Că are sediul în Insulele Virgine Britanice și are legături puternice cu controversatul om de afaceri Frank Timiș, omul din spatele companiei Gabriel Resources care a vrut să exploateze aurul de la Roșia Montană.
Pentru cine nu știe, două-trei clickuri pe Google sunt suficiente ca să aflați că entități controlate de Frank Timiș, cum este Timis Trust, au deținut pachete semnificative de acțiuni în structurile asociate cu Critical Metals, asigurând astfel controlul sau beneficiul economic indirect al acestuia asupra activelor companiei.
Critical Metals este în discuții cu compania de stat Nuclearelectrica pentru construirea în parteneriat a unei fabrici de procesare la Feldioara a pământurilor rare pe care Critical Metals Corp le extrage din Groenlanda.
În 2024, Critical Metals a cumpărat zăcământul Tanbreez din Groenlanda pentru 5 milioane de dolari în numerar și 211 milioane de dolari în acțiuni.
Un comunicat al Ministerului Energiei din luna decembrie 2025 precizează negru pe alb că „proiectul ar asigura accesul României la procesarea a 50% din pământurile rare extrase din cel mai mare zăcământ de acest tip din lume, situat în Groenlanda” și că „prin procesarea în fabrica de la Feldioara, cu tehnologie de ultimă generație, România poate deveni un furnizor constant de materiale indispensabile pentru industrii-cheie cum ar fi cea de microprocesoare, aerospațială sau de apărare”.
Dincolo de faptul că numele României apare în discuții și în acest domeniu și dincolo de naivitatea populistă a PSD-istului Bogdan Ivan (cel care conduce Ministerul Energiei) care a spus că România devine „un jucător-cheie în industria globală a pământurilor rare”, strategia americană merge până la intervenționism direct.
Recent, USA Rare Earth a anunțat o rundă de finanțare de 1,6 miliarde de dolari de la Departamentul american al Comerțului, statul american urmând să devină acționar direct în companie.
Ei bine, fuziunea asta între interesele de stat și cele private, sub supravegherea unui general în retragere precum Paul Kern, arată că administrația Trump nu mai lasă piața liberă să gestioneze aprovizionarea cu minerale, ci o tratează ca pe o prioritate absolută de securitate națională, similară producției de armament.
Dacă e să privim din nou în curtea noastră, adică în UE, raportul ECA avertizează că eforturile UE de a diversifica importurile prin parteneriate cu state din sudul global au eșuat în a produce rezultate tangibile.
În multe cazuri, aprovizionarea din țările partenere a scăzut în loc să crească între 2020 și 2024. Iar această realitate confirmă spusele comisarului european Stéphane Séjourné, care a indicat că fără o politică industrială „ambițioasă și pragmatică”, Europa va deveni doar un „teren de joacă” pentru competitorii săi globali, SUA și China.
Altfel spus, UE se luptă acum să se elibereze de dependența de China și de țările din sudul lumii pentru mineralele critice și pământurile rare necesare pentru orice, de la smartphone-uri la turbine eoliene și avioane militare.
Care e marea problemă a UE? Dintre cele 26 de minerale critice principale, 10 sunt importate în totalitate, în timp ce niciunul dintre cele 17 metale din categoria pământurilor rare nu este extras în interiorul blocului. Și reciclarea rămâne în urmă: doar 16 materii prime critice sunt reciclate în bloc.
Evident, întrebarea de 1.000 de puncte e azi următoarea: are România potențialul să nu fie un simplu spectator la această masă a bogaților?
Ministerul român de Externe a transmis că reuniunea de la Washington, din aceste zile, are ca obiectiv „întărirea cooperării internaționale pentru asigurarea unor lanțuri de aprovizionare sigure și diversificate în domeniul mineralelor critice, atât la nivel bilateral, cât și în format UE–SUA”.
Arsenalul geologic al României
Dincolo de declarația asta, realitatea e că subsolul românesc adăpostește numeroase materii prime critice pentru UE, de la grafit și magneziu până la cupru și telur. Iar piesa de rezistență a arsenalului geologic românesc este grafitul de la Baia de Fier din Gorj. Proiectul gestionat de Salrom a fost declarat strategic de Comisia Europeană în 2025.
Deși nu se vorbește mult în spațiul public, inițiativa asta e construită pe principii stricte de sustenabilitate și utilizează circuite închise de apă și management responsabil al reziduurilor, contribuind totodată la reconversia economică durabilă a județului Gorj în cadrul Planului pentru Tranziție Justă al Comisiei Europene.
Ce putem face la Baia de Fier? Putem procesa grafitul în grafen după ce îl extragem. Ce e grafen? Ohoo, „materialul minune” al secolului 21, cum îi spun specialiștii în domeniu. În esență e un material format dintr-un singur strat de atomi de carbon aranjați într-o rețea hexagonală bidimensională, asemănătoare unui fagure de miere. E mult mai rezistent ca oțelul, e un conductor de electricitate și căldură mult mai eficient decât cuprul, iar electronii se deplasează prin el cu viteze mult mai mari decât în siliciul utilizat în prezent pentru microcipuri.
Un alt punct critic pe harta resurselor este perimetrul Budureasa din Bihor, unde se află singurul proiect de extracție a magneziului din UE declarat strategic. Implicarea capitalului american al celor de la Amerocap prin compania Verde Magnesium indică interesul direct al americanilor pentru resursele românești.
Ce ne arată acest exemplu? Că în timp ce investitorii americani au văzut oportunitatea strategică și au riscat capital pentru explorare și licențiere, companiile europene sau chiar UE în ansamblu preferă să cumpere magneziu ieftin din China, ignorând riscul de dependență. Mentalitatea europeană a fost axată pe „just-in-time” (preț mic acum), în timp ce cea americană a trecut la „just-in-case” (securizarea resurselor pentru viitor).
Ca să înțeleg mai bine lucrurile, am stat de vorbă cu mai multe persoane specializate în domeniu, iar un profesor universitar de geologie din București mi-a explicat că „UE nu se aruncă așa tare” în exploatarea magneziului pentru că e un proces care necesită multă energie și are un impact vizual și ecologic. Iar în Europa, reglementările stricte și opoziția locală adesea descurajează investitorii europeni, care se tem de procese lungi și de blocaje administrative.
Americanii, în schimb, nu au astfel de probleme, mai ales în era Trump. Au venit cu o abordare mai pragmatică, promițând tehnologii moderne care promit emisii reduse de carbon. Încearcă astfel să „împace” legislația UE cu nevoia de profit.
Evident, aceeași sursă mi-a spus că odată cu intrarea în vigoare a Critical Raw Materials Act, Uniunea Europeană a început să recunoască oficial proiecte precum cel de la Budureasa ca fiind de interes strategic. Însă implicarea UE este mai degrabă una legislativă și de reglementare, în timp ce banii și managementul rămân, în acest caz, sub influență americană.
Care-i riscul de care încă nu suntem pe deplin conștienți în acest moment? Că dacă proprietarul licenței este un grup de investiții extracomunitar (în cazul nostru american), Europa nu are un control total asupra destinației finale a resursei. De fapt, nu are niciun control. Iar într-o situație de criză majoră de securitate, magneziul de la Budureasa ar putea fi direcționat către contractorii de apărare din SUA, chiar dacă mina este în județul Bihor și ar avea nevoie de resursele de acolo și industria de apărare europeană.
Soluția?
Unii ar spune că nu există, însă ea e la un gând și niște decizii politice curajoase distanță. Dacă americanii construiesc singuri o unitate modernă de procesare a magneziului la Budureasa, ei pot decide să vândă resursa extrasă și procesată celui mai bun plătitor sau să o direcționeze către nevoile de apărare ale SUA. Dar dacă UE se implică printr-o cofinanțare europeană a fabricii, ar lega resursele acestui perimetru de economia europeană.
Cumva, în acest moment, cât încă nu e ridicată fabrica acolo, ne aflăm în situația în care americanii doar au pus „steagul” la Budureasa. Iar ăsta e exact momentul în care UE ar trebui să vină cu resurse financiare pentru a accelera construcția și pentru a se asigura că magneziul de la Bihor ajunge în industria europeană, nu doar peste ocean.
Iar implicarea asta e vitală, ținând cont că Europa importă masiv magneziu din China pentru industria sa auto, aerospațială, construcții și infrastructură.
Mesajul Bucureștiului pentru americani și europeni
Subiectul ăsta stârnește de fiecare dată dezbatere și împarte oamenii. Însă trebuie să fim atenți la context de fiecare dată când ne punem argumentele pe masă. Și în mod sigur că o dezbatere națională pe tema exploatării mineralelor critice ar fi exploatată populist prin narativul „nu ne vindem țara”. Dar tocmai acest narativ riscă să blocheze proiecte esențiale.
Pentru a evita acest lucru, decidenții de la București trebuie să schimbe discursul și să spună că exploatarea resurselor nu este o simplă tranzacție comercială, ci biletul de intrare al României în cercul statelor indispensabile pentru securitatea NATO și autonomia europeană.
Administrația Trump a demonstrat că alianțele se măsoară acum în randament investițional. Iar România trebuie să practice ceea ce prin cercurile de la Bruxelles și Washington se numește „smart power”, adică condiționarea accesului la resurse de localizarea procesării pe teritoriul național.
Nu trebuie să ne mulțumim cu rolul de „colonie extractivă” care exportă minereu brut, ci trebuie să atragem investiții în rafinării și fabrici de componente de înaltă tehnologie.
Mesajul pe care România ar trebui să-l transmită zilele astea la Washington și Bruxelles ar trebui să fie unul pragmatic, în ideea că oferim soluții la vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare în schimbul tehnologiei și industrializării.
De ce e România obligată să se miște în direcția asta? Pentru că suntem o țară aflată pe Flancul Estic al NATO și la granița războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, iar securizarea acestor minerale critice nu este doar o oportunitate economică, ci o necesitate pentru menținerea interoperabilității militare cu aliații occidentali.
Cu alte cuvinte, modul în care ne vom raporta la cum se joacă geopolitic în ceea ce privește cursa pentru mineralele critice reprezintă, putem spune fără să ne ascundem după deget, testul de maturitate al diplomației românești în 2026.
Va fi interesant de văzut cât de mare va fi capacitatea decidenților politici de la București de a naviga între ambițiile de dominanță tehnologică și securitară ale SUA și nevoia de autonomie strategică a UE.
Miza pentru România devine una existențială: valorificăm rezervele strategice de la Baia de Fier sau Budureasa pentru a deveni un hub industrial indispensabil în UE și NATO sau validăm din nou teza că nu pierdem nicio oportunitate de a rata orice oportunitate, mai ales una prin care putem transforma bogățiile subsolului nostru în garanții de securitate și prosperitate pe termen lung?
Kiruna: Epicentrul cursei europene pentru pământuri rare
Și pentru că trebuie să vorbim și despre eforturile UE în acest domeniu al cursei pentru pământurile rare, cred că e bine să fie adus în discuție și proiectul din nordul extrem al Suediei, la Kiruna, unde se desfășoară cel mai ambițios proiect al Uniunii Europene de a-și asigura independența tehnologică.
Deși pe continent au fost identificate mai multe zăcăminte, în prezent nu există nicio mină de pământuri rare operațională în Europa. Echipa de la compania de stat LKAB lucrează în condiții arctice extreme, la adâncimi de peste 900 de metri, pentru a accesa depozitul Per Geijer, considerat unul dintre cele mai mari din Europa, esențial pentru fabricarea magneților permanenți utilizați în vehicule electrice, turbine eoliene și avioane militare, scrie The Guardian.
Deși descoperirea depozitului din Suedia este o veste excelentă, drumul de la identificare la producția de masă este lung și anevoios. Experții avertizează că dezvoltarea unei mine complete și a infrastructurii de rafinare aferente poate dura între 10 și 15 ani. Miza nu este doar extracția rocii, ci construirea întregului lanț valoric, de la mină la procesarea chimică și separarea elementelor individuale, un domeniu în care Europa a rămas în urmă timp de decenii, preferând să importe metale ieftine din alte regiuni, mai ales din China.
Pentru a reduce acest decalaj, LKAB a adoptat o strategie de dezvoltare succesivă, încercând să conecteze noul depozit Per Geijer de infrastructura masivă a minei de fier deja existente la Kiruna. Compania a investit deja 80 de milioane de euro într-o unitate de demonstrație la Luleå pentru a testa procesele de separare înainte de începerea exploatării propriu-zise. Această abordare hibridă vizează reducerea riscurilor și grăbirea momentului în care primele cantități de pământuri rare europene vor intra pe piață.
CEO-ul LKAB, Jan Moström, a declarat pentru The Guardian că dominația Chinei nu a fost un accident, ci rezultatul politicilor occidentale din anii ‘70 și ‘80, când Europa și-a închis minele din cauza reglementărilor stricte de mediu și a costurilor mari, externalizând poluarea și producția către China. Astăzi, spune Moström, sub presiunea tensiunilor geopolitice, liderii de la Bruxelles par să fi înțeles în sfârșit că mineritul intern este vital pentru supraviețuirea industrială a continentului, deși asta nu e deloc o politică sexy pentru electorat, care în mare parte se opune atunci când vine vorba de impactul local al noilor proiecte miniere.
Practic, Jan Moström descrie prin ce spune ipocrizia europenilor purtată ca mare virtute ani la rând. Mai exact, europenii își doresc o economie „verde” (adică mașini electrice și panouri solare), dar mulți se opun deschiderii minelor necesare pentru aceste tehnologii dacă acestea se află în apropierea comunităților lor. Moström afirmă ironic că politicienii ar face pașii necesari, dar sunt limitați de frica de a pierde voturile cetățenilor care susțin ecologia la nivel teoretic, dar resping industria extractivă la nivel local.
Ce vor să spună suedezii e că nu mai este vorba despre profitul unor companii, ci despre capacitatea continentului european de a mai produce ceva în viitor. Iar dacă „curajul votanților” nu se aliniază cu necesitatea strategică, Europa riscă să rămână un muzeu tehnologic dependent total de puteri autoritare. Asta trebuie să înțeleagă și Bucureștiul atunci când se gândește să ia decizii.